O scurtă analiză a idiotului care parchează

Cred că scuza pe care am auzit-o cel mai des de la boșii care îți urcă mașinile pe trotuare și spații verzi este ”Ce să fac, duduie, dacă nu-mi face primăria locuri de parcare”. Mi se pare de departe cea mai idioată chestie pe care o poate genera mintea de meltean. Spune-mi că îți iese fum din palmă dacă dai un leu jumate pe oră, spune-mi că ești primul din neamul tău care a văzut automobil și că nu te poți desprinde de el, că ți-e greu să gândești sau să miști și că rotițele din capul tău nu pot plasa rotițele mașinii decât fix în fața destinației, că dacă parchezi 10 metri mai departe ești atât de prost încât te rătăcești. Dar nu e vina ta, e vina primăriei și a primarului pe care tot tu l-ai votat că parcă prea seamănă la privire cu tine.

Să spui că motivul pentru care parchezi neregulamentar este pentru că n-a făcut primăria loc de parcare pentru tine e ca și cum ai tâlhări și te-ai plânge că nu ți-a dat statul de mâncare, ca și cum ai trece pe roșu și ai protesta că nu a reglat poliția semaforul să fie verde când treci tu, ca și cum un violator s-ar scuza prin faptul că nu i-a dat statul o iubită.

Îmi mai place de mor și povestea aia cu ”e scumpă parcarea”. De la pretențioși care nu se pot deplasa altfel decât cu mașina zi de zi, pe care o alimentează cu carburant și piese. Pentru că vor confort și pentru că și l-au plătit în leasing și, cu toate astea, nu le mai pasă de confort când coboară cu pantofiorii în nămolul de pe arătură sau când șterg cu paltonașul mașinile cocoțate pe același trotuar pe care au parcat și ei. ”E scumpă parcarea”, dar plătesc cu un mare aer de importanță parcagiul care i-a direcționat spre un spațiu verde, fiindcă doar el, amărâtul, le-a putut înțelege statutul și s-a adresat cu ”șefule”.

Se bucură ca la păcănele când văd liber locul ăla bun de parcare, fix de la intrarea în parc, acolo unde se urcă ușor cu mașina, de parcă ar fi făcut pentru cărucioare și scaune cu rotile. Pentru că au ieșit să se plimbe, dar doar în parc, că în rest e trotuarul prea plin de mașini parcate.

Și sunt fix aceleași personaje care nu plătesc bilet de autobuz pentru că nu sunt condiții, care își bagă unghia în gât că s-a scumpit călătoria cu metroul fiindcă sunt nemulțumiți de dezvoltarea rețelei, care se miră când își văd vecinii că fac curățenie pe scara blocului, care pornesc avariile pentru a ajunge la o șaorma, care au mai multe drepturi decât oricare biciclist sau pieton.

parcare bucuresți

 

 

Despre speologie, despre limite si inca ceva

Relatia mea cu speologia nu are o istorie foarte lunga. Drept sa spun, acum un an pe vremea asta singurele 3 caracteristici pe care le puteam atribui unei pesteri erau rece, intunecos si umed si nici una dintre ele nu trezea in mine vreun interes.

Acum 10 luni semnam contractul pentru demararea unui proiect  adresat comunitatii speologilor din Romania, proiect al carei beneficiar e Asociatia Salvaspeo din Romania. In mintea mea de atunci “combinezon”, “faleza” si “sifon” formau niste propozitii departe de speologie.  Acum 2 zile am realizat ca nu sunt nici claustrofoba, nu mi-e frica nici de intuneric, nici de apa rece, ba mai mult, ca, de fapt, nu mi-e frica de nimic. Speologia e chiar misto si oamenii aia nebuni a caror pasiune e sa uite de albastrul cerului stiu ei ceva…

Am ajuns la Valea Cetatii miercuri. Era frig. Infulecasem o ciorba calda in graba la pensiune si parca ma tinea de picioare cand urcam dealul catre pestera. De cand a inceput proiectul am vizitat multe pesteri, mai multe pesteri decat apuca un om normal sa vada intr-o viata plina de concedii si excursii. De data asta am primit indicatii sa-mi aduc cizme de cauciuc si unul dintre speologii care ne-a insotit a zis ca ar fi o idee buna sa imi aduca inclusiv mie un combinezon. La intrarea in pestera turistica ne-a intampinat Anne, ghidul nostru. Mica si energica. Echipata si ea,  s-a dus repede sa isi ia genunchierele. Zona din pestera amenajata pentru turisti nu are un traseu foarte lung, insa e foarte fain si responsabil construita si pune in valoare formele si jocurile de umbre ale pesterii. Si formatiunile… dar in ignoranta mea nu am suficiente cunostinte incat sa le inteleg si sa pot povesti despre ele, asa ca ma bucur cand vad volume si incerc sa imi imaginez ce obiect le corespunde din lumea de afara.

Paranteza nr. 1- Pestera amenajata
(Una dintre concluziile la care am ajuns este ca cei mai multi viziteaza o pestera amenajata doar pentru ca e in drum sau doar ca vor sa bifeze ca au fost acolo. Am vazut grupuri si grupuri care nu mai aveau rabdare sa asculte explicatiile ghidului, care sufereau ca nu-si pot scrijeli numele pe nicaieri si care erau mai atenti la materialul din care e fabricata balustrada decat la ceea ce se petrece dincolo de ea de mii de ani. Cand vizitezi o pestera amenajata fa un efort si asculta ghidul- asculta= intelge-i informatiile si accepta-i regulile. Da-ti timp sa privesti lumea subterana si detaliile ei. Daca nu stii la ce sa te uiti, nu-i o problema, s-au uitat altii cu experienta la lucrurile frumoase din pestera si au avut grija sa orienteze lumini catre ele. Intreaba, ghidul va fi bucuros sa iti raspunda. Ramai on topic si nu stresa grupul de vizitatori cu opinii politice. Nu atinge, nu scrijeli, nu racai, nu arunca… si se pare ca e nevoie sa adaug: nu scuipa si nu fa pipi sau caca. E posibil ca zeci de idioti care au fost acolo sa fi vazut o gaura cu apa si sa fi aruncat monede in ea fiindca numai balta aia le mai putea aduce noroc in viata. Daca te tenteaza sa faci la fel… nu.
Nu e nevoie sa fii expert in geologie sa te poti bucura de o pestera. Lumea speologica are o poveste vizuala minunata de spus, fiecare loc e unic si iti transmite informatii despre mii de ani in urma. Gandeste-te ca fiecare formatiune, atat de frumoasa, este rezultatul unei munci depuse de natura in ani de zile, mai mult timp decat ofera orice artist unei lucrari. Incearca sa afli ce munca depun cei care se ocupa de intretinerea pesterii, ce efort a insemnat amenajarea ei, ce a trebuit sa invete ghidul inainte… apoi aminteste-ti cat ai platit pe biletul de acces.)
 

Una dintre cele mai interesante parti ale vizitei  a fost momentul in care s-au stins toate luminile si am facut si eu cunostinta cu intunericul absolut de pestera. A fost prima data cand ne-am intalnit. E o senzatie foarte ciudata: simti ca dispare tot de langa tine si ca plutesti undeva in spatiu. Aud povesti ca daca petreci suficient de mult timp in compania lui, intunericul devine alb.

Am terminat de vizitat traseul amenajat. Am inceput sa ne echipam. Urma sa parcurgem o parte a pesterii care nu facea parte din traseul amenajat pentru turisti. Important de stiut, toata constructia aia magnifica in calcar era realizata de catre apa. Ani de zile a curs, a picurat s-a adunat, a rupt si a siroit cat sa avem noi ce vizita si la ce ne minuna. In momentul vizitei mele un paraias rece si fasnet era singurul ramas sa continue proiectul. Atat de mititel incat mi s-a parut ca mi-am luat degeaba cizmele. Omoloaga paraului in universul uman era Anne, micuta si vesela, n-ai fi banuit prin ce locuri este capabila sa se strecoare…

Paranteza nr. 2- Speoturismul
(Speoturismul e o modalitate mai “intensa”  de a vizita o pestera. Amenajarea traseului este minima. Ghidul pentru o astfel de activitate trebuie sa fie extrem de bine instruit si sa ii ajute pe vizitatori sa se orienteze si sa depaseasca obstacolele intalnite.Totodata, ghidul joaca un rolul de coach, avand scopul te determian sa finalizezi traseul cu succes. Spre deosebire de turistul din pesteri amenajate care poate veni si adesea vine incaltat cu pantofi si cu fesul Armmany, in speoturism turistul trebuie sa poarte un echipament corespunzator. Daca intr-o pestera turistica ignori indicatiile ghidului, cea mai frecventa urmare este deteriorarea pesterii… pe un traseul speoturistic neascultarea ghidului poate avea urmari tragice. Insa il vei asculta… ghidul va deveni, cu siguranta, cel mai bun prieten al tau.
Explorand in necunoscut poti simti cu adevarat frumusetea unei pesteri. Mai mult decat atat, ca novice te intalnesti cu niste emotii super-intense care n-ai fi crezut ca se afla in fundul pamantului.)

Pima parte a traseului mi s-a parut imposibila. Paraiasul ala era hotarat sa ma ude la picioare, aveam combinezonul de imprumut si n-as fi vrut sa-l murdaresc, nu reuseam sa imi dau seama cu cati cm ma inalta casca, fapt pentru care tot ciocaneam diferite parti din traseu.  Auzisem cand am plecat ca ar fi durat o ora parcurgerea traseului si imi imaginam, dupa ce sarisem peste vreo 2 bolovani, ca mai e putin. Si cum cugetam eu la faptul ca as fi putut sa-mi iau telefonul, macar pentru vreo 2-3 speo-selfie-uri frontala mea a luminat bolovanul peste care nu se putea trece… pe sub care treceai. Vazusem in imaginile din documentarile proiectului fotografii cu doua picioare care ieseau dintr-o gaurica mica-mica, dovada ca cineva trecuse prin ea, dar parca nu-mi imaginam ca fix picioarele mele vor fi in postura cu pricina. Faptul ca Anne s-a strecurat mai iute ca apa pe acolo nu ma incuraja deloc, avand in vedere ca port cu cel putin 2 numere in plus fata de ea. Inspiratia mea a fost sa imi gasesc un loc strategic in ordinea grupului.  Inainte sa plecam ghidul ne-a impus regula de a ne gasi un loc in sir pe care sa il respectam, sa stim mereu care e omul din fata noastra, sa primim informatiile de la el si sa le dam celui din spatele nostru. Asa ca eu m-am strecurat intre doi speologi cu experienta, cel din fata mea o idee mai pufos decat mine, cel din spate rabdator si suficient de pregatit incat sa nu depinda de informatiile eronate primite de la mine. A trecut cel de dinantea mea. Deci incapeam si eu. Si am trecut. Taras. Pe sub un mare bolovan, o distanta de cam un metru, in timp ce micul paraias nu numai ca a reusit sa-mi intre in cizme dar deja cauta intrari in combinezon. Dincolo de bolovan am fost alt om. Nu era nimeni in intreg universul mai smecher decat mine. Ma simteam de parca parcursesem toate pesterile din cate exista si ca nimic nu ma poate opri. Evident, euforia nu a durat foarte mult. Au urmat portiuni de catarare si mai complicate si bolovani si mai mari. Pestera tot crestea, iar eu ma faceam din ce in ce mai mica. Am uitat de timp si de temperatura paraului care se facuse una cu sosetele mele. La plecare ma echipasera cu un ham care ma tot incurca. Pe masura ce avansam hamul incepea sa ma descurce. Aproape ca nu puteam sa respir pana nu imi prindeam carabinierele de funia care ne asigura (hehe… si-n timpul asta speo-spidermanii urcau linistiti pe langa mine, fara nicio grija). Era din ce in ce mai greu. Cel mai important… era din ce in ce mai clar ca nu aveai cum sa te intorci.

Colegul din fata mea, cel pe care-l alesesem strategic, disparuse de la o vreme… il plictisea traseul si a plecat sa exploreze in avans. L-am reintalnit dupa ceva timp, mormaind in fata unei stramtori. Daca nu mi-ar fi aratat-o, n-as fi stiut ca e acolo, ci as fi banuit ca acolo se termina pestera. Anne si inca o persoana deja pornisera prine ea. Porni si colegul meu. L-am intrebat cat de lunga e trecerea, mi-a raspuns simplu ca “e ceva”. L-am vazut cum dispare, un ditamai om, printr-o gaurica in piatra prin care siroia dragul meu paraias. I-au disparut trunchiul, apoi picioarele, apoi cizmele… Imi era clar ca trebuie sa pornesc dupa el. Ii luminam din cand in cand picioarele cu frontala si ma bucuram sa il stiu prezent. In urma mea o colega lumina, la randul ei, cizmele mele. Ma taram in coate si cu varfurile picioarelor, din cand in cand cu genunchii. Apa devenea parca din ce in ce mai rece si mana mea din ce in ce mai alba… apoi mov. Mi se tot parea ca vad capatul tunelului si o anuntam pe colega din spate ca mai e putin, dar la primul cot lumina mea descoperea alti metri de pietris si apa prin care trebuia sa ma tarasc. Apoi s-a ivit un gand: cum ar fi (ca sanse ar fi fost, doar se topeau zapezile) sa se inunde galeria si, impreuna cu ea, tunelul prin care ne taram noi. Unde era capatul? Sau cum ar fi sa mi se stinga frontala si sa ma pierd de cei cu care eram, sa raman in intunericul alb… Asa ca am inceput sa cant, si-am tot cantat, pana am auzit vocile de la capatul stramtorii.

Nu am cu sa descriu sentimentul pe care l-am avut dupa ce, in cel mult 15 minute, mi-am confruntat toate temerile si m-am tarat peste ele. Era ca si cum, indiferent de obstacolul care se ivea, eu cu cizmele mele si cu combinezonul de imprumut puteam sa trecem peste orice. Cizmele? aveau atata apa in ele ca mi-as fi udat toate florile de acasa. Combinezonul de imprumut? Era plin de dungi de argila. Dar nu mai conta, toate erau doar dovada victoriei mele! Din taras in patru labe apoi din nou in picioare. A fost de parca am reinventat evolutia omului!

Dupa episodul cu taratul, numarul celor din grupul nostru s-a redus (se pare ca era un traseu alternativ, insa ma bucur ca nu am aflat de el, altfel as fi ratat experienta, alegand calea mai usoara). Ne-am mai tarat si ne-am mai catarat, dar nimic nu a mai fost greu. In plus, stiam deja ca daca situatia devine inspaimantatoare trebuie doar sa cant.

Cand am ajuns la finalul traseului, si la iesirea din pestera, afara era intuneric. Trecusera 3 ore de cand am plecat. Am iesit din pamant undeva mai sus de intrarea turistica din pestera, iar traseul inapoi pe la suprafata a durat vreo 5 minute. Nu mi-a fost frig, nu mi-am dat seama cat de tare imi ranisem genunchii.

Eu, care sunt o mototoala si o comoda, n-as fi crezut ca pot sa trec vreodata peste limitele fizice si mai ales peste cele psihice care ma tineu departe de intuneric si de necunoscut. Daca ma gandesc mai bine… am o gramada de lucruri despre care cred ca nu as fi vreodata capabila sa le fac. La fel cum ma uitam la imagine cu picioarele despre care povesteam mai devreme si imi imaginam ca e fie vreun nebun, fie vreun trucaj, la fel zi de zi imi cronstruiesc tot felul de situatii “imposibile” si temeri. Ce-i drept un “nu pot” isi gaseste mult mai multe argumente decat “pot”. O astfel de experienta iti deschide simturile si iti creste increderea in fortele proprii cum nimic altceva nu o poate face, oricate carti motivationale ai citi.

 Paranteza nr. 3 Inca ceva
(Daca v-am trezit cea mai mica urma de interes cu povestea mea si, avand in vedere ca e inceputul de an, poate nu lasati anul sa treaca fara sa directionati cei 2% catre o asociatie speo care are multe lucruri de facut.
Urmariti-le pe cele de mai jos si alegeti-o pe cea care care va convinge:
http://www.salvaspeo.ro/
http://speosfinx.ro/)
 

Concluzii? Limitele exista doar in mintea noastra si, daca nu le depasim, vor crea noi limite pana cand o sa incetam sa credem in imposibil. Este aproape vital sa nu uitam sa ne jucam, sa pornim in aventuri, sa cucerim noi teritorii ale mintii noastre.

How to Chisinau

Am spart monotonia inceputului de 2015 cu o vizita spontana la Chisinau. Pornit-am intr-o zi de vineri din Bucuresti cu gandul de a petrece doar cateva zile, nu cumva sa se prinda prea tare accentul de noi, si acum ca am terminat de despachetat si punga de Bucuria aproape s-a golit, impartasesc cateva ganduri despre vizita mea.

N-are cum sa nu iti placa la Moldova daca mergi insotit de un localnic. Noi asa am avut norocul si cred ca “ghidul” nostru a fost pricipalul responsabil de sarea si piperul vizitei. Asadar, e indicat sa mergi cu cineva care cunoaste plaiurile Moldovei, care stie sa recomande mancaruri, sa interpreteze situatii si mai ales sa traduca discutii.

Ca tot veni vorba de mancaruri, Moldova sta tare bine la capitolul asta: se mananca bine, mult, des. Un loc fruntas in dieta de Moldova e ocupat de carne. Am mancat aperitiv din carne cu fel principal din carne cu garnitura de carne sau carne la micul dejun. Dintre cele incercate inca suspin dupa frigaruile traditionale pe care ni le-a pregatit tatal amicului nostru moldovean si pe care orice carnivor trebuie sa le guste macar o data in viata. Reteta nu pare complicata, dar sunt sigura ca daca as prepara-o acasa, n-ar fi nici de departe la fel de gustoasa: se lasa carne de porc la macerat o zi si o noapte (o “siutca” in limbajul local), scaldata in vin alb, piper si insotita de niste ceapa, apoi se rumeneste pe gratar si se serveste, eventual, cu o patlagea murata. Noi le-am consumat la micul dejun alaturi de (deloc neobisnuit locului!) un pahar de vin si/sau un pahar de tuica.  Ai vizitat degeaba Moldova daca nu ai incercat placintele locale, in special cele cu branza, cu cartofi si ciuperci sau cu varza. In cazul in care vrei sa gusti ceva excentric, poti incerca urechile de porc prajite. Am mai incercat parjoaje, file de pui tavalit in ou,  piftie, peste marinat (dupa o reteta locala care a reusit sa impresioneze fiecare fibra de tulceanca din mine), pilaf cu gaina casa si bors (sau zeama). Dupa toata carnea, m-a facut fooooarte fericita salata shuba, o salata specifica locului, cu straturi de legume, ou si peste.

Desi de la o vreme nu prea mai sunt prietena cu zaharul, m-am supus porcaielii regulamentare de concediu si am mancat aporoape toate felurile de bomboane Bucuria. Recomandarea mea este sa vizitati un magazin local cu bomboane vrac (pe care il veti identifica usor dupa sigla uriasa si colorata pe care scrie “Bomboane”) si sa cumparati de acolo suficiente bomboane cat sa compensati toate frustrarile din copilarie. Am mai gustat o prajitura locala din clatite cu cirese si frisca (daca nu ma insel se numeste “Kushma lui Guguta”) si niste bezele pufoase care se gasesc in supermarketurile locale. La supermarket am gasit alte minunatii dulci cum ar fi ciocolata Bucuria cu susan, untul cu ciocolata sau bomboane cu nuga din Ucraina.

Acum ca ne-am lamurit de ce am pus 2,5 kg intr-un week-end, sa va povestesc si ce au moldovenii de baut. Incep prin a lauda vinul de casa. Din ala cu struguri. Are un gust atat de placut si-l bei atat de lin incat nici nu-ti dai seama ca s-a facut 2 dimineata si tu povestesti despre Gorbaciov de parca ar fi fost vecinul de la scara B. Fiind o fana a berii, n-am putut sa nu incerc berea Chisinau (blonda, draft si aurie) cu ajutorul careia am socializat cu localnicii carora le place sa ciocneasca foarte des halbele. Pentru “la pachet” recomand vinurile de Purcari si Cricova. Antentie insa, vamesul nu va tolera mai mult de 4 litri de alcool de persoana… asa ca pititi bine zecile de sticle prin bagaje si sub scaune, ca nu se uita.

Dupa un mic-dejun cu carne merge o tuica de-a locului. Gazda noastra ne-a servit cu o minunatie, in care tinuse nuca si coaja de lamaie care ii  dadusera o aroma pe care mi-e imposibil sa o descriu.

Contrar unor banuieli, nu toate bauturile de la Moldova sunt pe baza de alcool. Mi-a placut foarte mult sucul de rosii. Din ala cu rosii. Se mai consuma mult ceai, care nu vine din supermarket ci de pe camp si compot. Foarte, foarte bune sunt si sucurile naturale moldovenesti de la Orhei-Vit, sucuri pe care le gasiti si in unele magazine din Romania.

Daca vrei sa bei o cafea un Chisinau poti merge la cofetaria Delice d’Ange sau la una dintre terasele cochete alaturate. Noi am descoperit cateva chioscuri ambulante cu cafea (e o retea de astfel de chioscuri in parcuri, avand in vedere ca noi am intalnit doua, in doua parcuri diferite) unde se servea un cappuccino bun to go, pe care l-am consumat plimbandu-ne prin oras. Am incercat sa vizitam si barul Tipografia 5, in care merg  hipsterii din Chisinau, dar dupa ce ne-am chinuit o vesnicie sa pornim liftul spre bar, s-a deschis usa si-am constatat ca era cam inchis. Din ce-am vazut printre gratii e interesant, asa ca poate le gust cafeaua la vizita viitoare. Se gaseste pe strada Veronica Micle, pe un gang, in stanga, se intra pe o usa metalica apoi se urca pana la etajul 5 cu un lift imposibil.

N-as putea sa recomand prea multe locuri in care se mananca in Chisinau, intrucat noi am mancat numai la cantina Galbenus, in centru. Nu e greu de gasit, e pe strada Puskin si e galbena. Mancarea este foarte buna si e aproape gratis. Eu cu sotul meu am mancat fiecare cate doua feluri de mancare si desert , am baut bere Chisinau si pentru toate astea am platit in total echivalentul a 20 de lei romanesti.

Am vrut sa vedem cat mai mult din Chisinau, asa ca ne-am luat o harta de la libraria “Fat-Frumos”. Nu ne-a folosit prea mult, fiindca cele mai frumoase locuri ni le-au aratat tot prietenii nostri moldoveni. Am vizitat centrul orasului, parcurile, casa memoriala Puskin, Moara Rosie, strazile cu cladiri vechi si ne-am plimbat cu autobuzul (in care e o tanti care vine la tine si iti vinde biletul). Pentru pasionati, e un oras plin de arhitectura socialist-modernista precum blocul Romanita, Circul de Stat sau cladirea presedintiei. M-am bucurat sa gasesc pe stradutele laturalnice din centru cateva exemple interesante de street-art, dovada ca in Chisinau locuiesc oameni misto.

Am vrut si suveniruri din Chisinau si am avut noroc sa gasim un targ in strada pe bulevardul Stefan cel Mare, intr-un mic parculet. Acolo am gasit insigne vechi (eu mi-am luat una cu Mikey Mouse din 1975 si una de la Jocurile Olimpice din Moscova din 1980), caciuli rusesti, papusi matrioska, batice traditionale dar si tot felul de ciudatenii cum ar fi casti vechi de tanchisti sau medalii de onoare din argint. O alta sursa de suveniruri moldovenesti e reprezentata de magazinele din vama la care gasesti vinuri, coniac si pungi cu bomboane Bucuria. Recomandarea pe care am primit-o si am urmat-o a fost sa mergem la al doilea magazin pe stanga, cum treci de vama moldoveneasca.

Imi doresc sa ma intorc in Moldova fiindca au mai ramas cateva expreiente neincercate. As vrea sa ascult si sa cant cantece locale, sa dansez dansuri traditionale, sa incerc viata de noapte din Chisinau, sa prind Chisinaul inverzit si sa vizitez o podgorie cand atarna strugurii in vie.

IMG_20150110_114314

 

 

 

 

Bicicleta si Bucurestiul, mic ghid de convietuire

f20ffbc83f0fd289_9_c76580532-post

Orasul pe bicicleta miroase a tei, a soare si a cladiri vechi si cochete. Sunt vorbele “instructorului meu” de mers pe bicicleta pe care mi le aduc aminte in timp ce trece pe langa mine o mare masina de gunoi.

Eram la gradinita cand taica-miu m-a invatat sa merg pe bicicleta. Dupa nu mai conteaza cate cazaturi si genunchi juliti a fost un moment cand am reusit sa-mi tin echilibrul apoi totul a fost ca dintotdeauna. Am inconjurat blocul de sute de ori. Am plecat in expeditii. Am vopsit cadrul. Apoi m-am facut mare, mi-am luat masina si un aer important si am uitat.

Am redescoperit bicicleta de curand. O redescoperire cu upgrade, cu Bucuresti, cu masini, cu povesti vizuale consistente, dar si cu mici obstacole pe ici pe colo. Noroc de mine c-am nimerit intr-un anturaj dornic sa ma sustina si sa ma invete in cauza mea bicicletareasca.

 

Asadar, iata cateva invataturi ce mi-au fost date sau pe care am apucat sa le culeg din mers. Pardon. Din pedalat.

Trotuarul e al pietonilor. Daca nu-l poti evita, respecta-le spatiul. Da, exista piste de biciclisti pe ici pe colo- sunt dungile alea pe care le ia primaria ca reper cand e nevoie de sapat pentru o teava- personal, am invatat destul de repede ca au fost facute pentru bugetul cuiva si nu pentru confortul meu pe bicicleta. Asadar, trotuarul e al pietonilor.

M-am tot intalnit cu ideea ca e extrem de periculos sa circuli cu bicicleta pe strada. Nu e chiar asa. Asta nu inseamna ca bicicleta iti da vreo super-putere care te scapa de taxiuri si autobuze (da, si pe doua roti, tot astea doua categorii de vehicule raman cele mai amabile, sigure si dornice sa nu te incurce). Ca sa iti aperi coatele, genunchii sau, ma grav, pudra de pe nas, e bine sa tii cont de cateva reguli. In primul rand, asigura-te ca bicla functioneaza cum trebuie si e dotata corespunzator. Are frane, directie, ii suna claxonul si face lumina cand trebuie? Bun. Fuga pe carosabil. De la Codul Rutier citire: ai voie sa mergi fie pe portinunile special amenajate pentru bicle de pe carosabil (daca le gasesti sau daca exista), pe acostament sau pe dreapta in sensul de mers. Se circula pe un singur rand. Se recomanda casca de protectie (“recomanda” e cuvantul cheie… eu nu mai pot de incantare cand imi flutura parul in vant… s-ar putea sa-mi treaca atunci cand voi da cu buclele de asfalt) si trebuie sa ai actul de identitate la tine. In plus, regulamentar si de bun-simt trebuie sa tii cel putin o mana pe ghidon si ambele picioare pe pedale si rotile trebuie sa mentina contactul cu solul (stim cu totii ca bicicletele zburatoare nu sunt un fenomen atat de rar).

Tot Codul Rutier  e foarte darnic in interdictii. Nu e voie sa: mergi cu bicla pe drumuri pe care e accesul interzis bicicletelor, sa te apuci sa inveti sa mergi pe drumuri intens circulate, sa circuli in paralel cu alte bicle nici macar ca sa vezi cum e sa te tii de mana cu iubitul cand pedalati, sa te tii de alte vehicule, sa pedalezi matol sau…confuz, sa transporti o a doua persoana, sa traversezi drumurile pe trecerile de pietoni (o poti face doar mergand pe langa bicla), sa mergi pe alta banda decat cea din dreapta (exceptie face cazul in care trebuie sa te incadrezi pentru stanga), sa mergi prin parcuri  daca incurci pietonii (daca nu-i deranjezi, e ok), sa circuli pe gheata sau polei.

Revenind la “instructorul” meu de mers pe bicicleta despre care pomeneam la inceput, tot el mi-a spus ca regulile mersului pe bicicleta se raporteaza la o lume ideala. In traducere, daca incalci regulile, fa-o intelept. Da, e misto sa iti cari iubita pe portbagaj dupa cateva pahare de vin, dar e important sa nu uiti ca iti place corpul ei si ca vrei sa te poti folosi de el cat mai des cu putinta. Poti merge umar la umar cu un tovaras, dar fa-o cand drumul e liber, ca nu cumva conversatia voastra sa se intrerupa brusc.

Ca duduie pe bicicleta am mai descoperit cateva chestii.

Cosul de bicicleta nu e iubitul tau. Adica nu-i poti da sa care tot ce-ti trece prin cap. La un moment dat nu mai ai niciun control asupra ghidonului si vei merge in directia dictata de cele 6 kg de portocale indesate in cos.

E esential sa descoperi lungimea si densitatea optima a fustei cu care poti merge pe bicicleta. Ceva prea scurt si prea vaporos s-ar putea sa iti creasca interactiunile sociale la niste cote pe care nu ti le doresti. Prea lung si greoi se termina cu “au!”.

Daca esti genul de persoana obisnuita sa aiba ultimul cuvant intr-o disputa va trebui sa te educi. Cand vreun domn civilizat (taximetrist, sofer de autobuz…) incepe o discutie dulce cu tine, nu te grabi sa ii raspunzi istet. bicicleta nu are usi care se blocheaza si geamuri care se ridica. Esti expusa unei multitudini de atingeri suave. Taci si pedaleaza-ti spre treaba ta.

Si fetele pot avea scule. Si pompe. In caz contrar trebuie sa isi doteze agenda cu cel putin doua numere de telefon de tipi care detin astfel de obiecte magice. Cel putin doua pentru ca pot aparea factori perturbatori in calea reparatiei (iubite, deplasari in afara localitatii etc.).

Cam atat deocamdata. Ma duc sa ma urc pe bicicleta si sa imi rezolv treburile rapid, ecologic si sportiv.

1b7d79bcb681958be9d76711bc5d-post

 

 

Pilda cu naming

Cand eram eu mica parintii mai au cumparat o casa la tara. Asa ca multe dintre amintirile copilariei mele sunt legate de ai mei catarandu-se prin copaci, cultivand toate nabanuitele planetei, construind tot felul de cotete si distiland nenumarate.

Povestea ce urmeaza este una dintre preferatele mele…

 

Cand s-a intors tata dintr-un voiaj nu i-a adus maica-mii parfumuri sau bijuterii ci o… drujba. Accesoriu pe care madam si-l dorea de foarte multa vreme. O drujba mica si usoara pe care s-o poata scoate la plimbare prin gradina si cu care sa execute gratios crengile uscate ale copacilor sau alte piedici din calea fericirii ei.

Cand a auzit maica-mea ca odata cu sotul ei avea sa se intoarca de pe mare si o drujba, mare i-a fost bucuria. Totusi, momentul de glorie s-a sfarsit brusc cand a luat drujba in brate si a citit sec: “pu-lan” (Poulan).

Cum sa mearga ea la birou si sa se laude colegelor cu ce i-a adus barbatu’ din voiaj? Jumatate din bucuria unei femei atunci cand primeste un cadou este placerea de a trambita despre el. In cazul de fata a fost ca si cum ar fi primit o jumatate de drujba. Dar de, taia crengi, facea legea in gradina, asa ca a ocupat un loc de cinste in inima gradinaresei.

Cand vecinul de la colt ne-a spart magazia si a furat-o pe “pu-lan” (impreuna cu alte cateva gadgeturi despre care voi povesti cu o alta ocazie) in sufletul maica-mii a aparut un mare gol. Aproape la fel de mare ca in magazie as putea spune. Iar pe raftul pe care statea drujba multa vreme nu a mai stat altceva… in afara de motanul lui mos Bucur, cand prindea usa deschisa.

 

Au trecut cateva voiaje pana cand intr-o seara a sunat-o tata pe mama sa-i spuna ca a ajuns in portul X si ca i-a luat o drujba noua. Mare bucurie pe capul maica-mii si de data asta. Nu numai ca urma sa aiba o drujba mai noua si mai buna, avea sa aiba altceva decat “pu-lan”.

A planificat mama o reforma in gradina cu viitoarea jucarie, l-a asteptat pe tata cu mai multa nerabdare decat oricand si intr-un final si-a primit drujba. “me-coi” (McCoy).