Căline, când tu aveai cam o săptămână de viață, într-o dimineață liniștită de februarie, ți-a curs nasul.
Fusesem la cursuri, citisem cărți și bloguri, văzusem documentare. Știam despre culori și texturi de caca, despre temperaturi, despre bubițe și bășicuțe, puf, păr, unghii… dar nimeni nu mă pregătise pentru muci.
Inițial nu i-am văzut. Îi auzeam doar cum vibrau în capătul năsucului tău mic și fiecare fornăială îmi provoca durere. În mod neobișnuit nu aveai poftă de mâncare. Era clar că mucii ăia nenorociți te sufocă. Îți luau până și bucuria ta gingașă de a te bălăci în lapte ca un pui de hipopotam.
Așa că am făcut ce era perfect rațional și l-am trezit pe taică-tău cu noaptea în cap. Bocind. Fiindcă am îmbolnăvit copilul și fiindcă sunt o mamă rea.
Următoarea victimă a fost pediatrul.
Apoi un sfert din agenda telefonului.
Și nimic. Nicio soluție nu reușea să stăvilească avalanșa de muci criminali.
La început erau verzi. Apoi galben neon.
Am căutat pe net până am găsit un ghid de interpretare a culorilor pentru muncii de bebeluș. Galben neon nu era ok. Am făcut o poză cu ce reușisem să scot din nasul tău și i-am trimis-o lui taică-tău. Apoi pediatrului. A urmat 1/2 agendă. Am mai plâns un pic gândindu-mă ce mamă rea sunt. Apoi s-a luat decizia colectivă de a merge la o clinică să facem analize la muci. Te-am împachetat și te-am dus la cea mai apropiată clinică pentru a afla că: nu e nevoie de analize la muci, am uitat să luăm scutece de schimb (părinți incompetenți!), dacă ceri medicamente ți se vor da, un aspirator nazal puternic poate scoate 5 kg de muci dintr-un copil de 4 kg.
Tati a aflat că mami e nebună- m-a surprins când te verificam dacă mai respiri.
Apoi am plecat acasă. Mucii au venit cu noi. Au mai stat vreo 2 săptămâni. Nu au mai trezit pe nimeni din somn.
Te pupăm pe năsuc și te iubim!
