Relatia mea cu speologia nu are o istorie foarte lunga. Drept sa spun, acum un an pe vremea asta singurele 3 caracteristici pe care le puteam atribui unei pesteri erau rece, intunecos si umed si nici una dintre ele nu trezea in mine vreun interes.
Acum 10 luni semnam contractul pentru demararea unui proiect adresat comunitatii speologilor din Romania, proiect al carei beneficiar e Asociatia Salvaspeo din Romania. In mintea mea de atunci “combinezon”, “faleza” si “sifon” formau niste propozitii departe de speologie. Acum 2 zile am realizat ca nu sunt nici claustrofoba, nu mi-e frica nici de intuneric, nici de apa rece, ba mai mult, ca, de fapt, nu mi-e frica de nimic. Speologia e chiar misto si oamenii aia nebuni a caror pasiune e sa uite de albastrul cerului stiu ei ceva…
Am ajuns la Valea Cetatii miercuri. Era frig. Infulecasem o ciorba calda in graba la pensiune si parca ma tinea de picioare cand urcam dealul catre pestera. De cand a inceput proiectul am vizitat multe pesteri, mai multe pesteri decat apuca un om normal sa vada intr-o viata plina de concedii si excursii. De data asta am primit indicatii sa-mi aduc cizme de cauciuc si unul dintre speologii care ne-a insotit a zis ca ar fi o idee buna sa imi aduca inclusiv mie un combinezon. La intrarea in pestera turistica ne-a intampinat Anne, ghidul nostru. Mica si energica. Echipata si ea, s-a dus repede sa isi ia genunchierele. Zona din pestera amenajata pentru turisti nu are un traseu foarte lung, insa e foarte fain si responsabil construita si pune in valoare formele si jocurile de umbre ale pesterii. Si formatiunile… dar in ignoranta mea nu am suficiente cunostinte incat sa le inteleg si sa pot povesti despre ele, asa ca ma bucur cand vad volume si incerc sa imi imaginez ce obiect le corespunde din lumea de afara.
Paranteza nr. 1- Pestera amenajata
(Una dintre concluziile la care am ajuns este ca cei mai multi viziteaza o pestera amenajata doar pentru ca e in drum sau doar ca vor sa bifeze ca au fost acolo. Am vazut grupuri si grupuri care nu mai aveau rabdare sa asculte explicatiile ghidului, care sufereau ca nu-si pot scrijeli numele pe nicaieri si care erau mai atenti la materialul din care e fabricata balustrada decat la ceea ce se petrece dincolo de ea de mii de ani. Cand vizitezi o pestera amenajata fa un efort si asculta ghidul- asculta= intelge-i informatiile si accepta-i regulile. Da-ti timp sa privesti lumea subterana si detaliile ei. Daca nu stii la ce sa te uiti, nu-i o problema, s-au uitat altii cu experienta la lucrurile frumoase din pestera si au avut grija sa orienteze lumini catre ele. Intreaba, ghidul va fi bucuros sa iti raspunda. Ramai on topic si nu stresa grupul de vizitatori cu opinii politice. Nu atinge, nu scrijeli, nu racai, nu arunca… si se pare ca e nevoie sa adaug: nu scuipa si nu fa pipi sau caca. E posibil ca zeci de idioti care au fost acolo sa fi vazut o gaura cu apa si sa fi aruncat monede in ea fiindca numai balta aia le mai putea aduce noroc in viata. Daca te tenteaza sa faci la fel… nu.
Nu e nevoie sa fii expert in geologie sa te poti bucura de o pestera. Lumea speologica are o poveste vizuala minunata de spus, fiecare loc e unic si iti transmite informatii despre mii de ani in urma. Gandeste-te ca fiecare formatiune, atat de frumoasa, este rezultatul unei munci depuse de natura in ani de zile, mai mult timp decat ofera orice artist unei lucrari. Incearca sa afli ce munca depun cei care se ocupa de intretinerea pesterii, ce efort a insemnat amenajarea ei, ce a trebuit sa invete ghidul inainte… apoi aminteste-ti cat ai platit pe biletul de acces.)
Una dintre cele mai interesante parti ale vizitei a fost momentul in care s-au stins toate luminile si am facut si eu cunostinta cu intunericul absolut de pestera. A fost prima data cand ne-am intalnit. E o senzatie foarte ciudata: simti ca dispare tot de langa tine si ca plutesti undeva in spatiu. Aud povesti ca daca petreci suficient de mult timp in compania lui, intunericul devine alb.
Am terminat de vizitat traseul amenajat. Am inceput sa ne echipam. Urma sa parcurgem o parte a pesterii care nu facea parte din traseul amenajat pentru turisti. Important de stiut, toata constructia aia magnifica in calcar era realizata de catre apa. Ani de zile a curs, a picurat s-a adunat, a rupt si a siroit cat sa avem noi ce vizita si la ce ne minuna. In momentul vizitei mele un paraias rece si fasnet era singurul ramas sa continue proiectul. Atat de mititel incat mi s-a parut ca mi-am luat degeaba cizmele. Omoloaga paraului in universul uman era Anne, micuta si vesela, n-ai fi banuit prin ce locuri este capabila sa se strecoare…
Paranteza nr. 2- Speoturismul
(Speoturismul e o modalitate mai “intensa” de a vizita o pestera. Amenajarea traseului este minima. Ghidul pentru o astfel de activitate trebuie sa fie extrem de bine instruit si sa ii ajute pe vizitatori sa se orienteze si sa depaseasca obstacolele intalnite.Totodata, ghidul joaca un rolul de coach, avand scopul te determian sa finalizezi traseul cu succes. Spre deosebire de turistul din pesteri amenajate care poate veni si adesea vine incaltat cu pantofi si cu fesul Armmany, in speoturism turistul trebuie sa poarte un echipament corespunzator. Daca intr-o pestera turistica ignori indicatiile ghidului, cea mai frecventa urmare este deteriorarea pesterii… pe un traseul speoturistic neascultarea ghidului poate avea urmari tragice. Insa il vei asculta… ghidul va deveni, cu siguranta, cel mai bun prieten al tau.
Explorand in necunoscut poti simti cu adevarat frumusetea unei pesteri. Mai mult decat atat, ca novice te intalnesti cu niste emotii super-intense care n-ai fi crezut ca se afla in fundul pamantului.)
Pima parte a traseului mi s-a parut imposibila. Paraiasul ala era hotarat sa ma ude la picioare, aveam combinezonul de imprumut si n-as fi vrut sa-l murdaresc, nu reuseam sa imi dau seama cu cati cm ma inalta casca, fapt pentru care tot ciocaneam diferite parti din traseu. Auzisem cand am plecat ca ar fi durat o ora parcurgerea traseului si imi imaginam, dupa ce sarisem peste vreo 2 bolovani, ca mai e putin. Si cum cugetam eu la faptul ca as fi putut sa-mi iau telefonul, macar pentru vreo 2-3 speo-selfie-uri frontala mea a luminat bolovanul peste care nu se putea trece… pe sub care treceai. Vazusem in imaginile din documentarile proiectului fotografii cu doua picioare care ieseau dintr-o gaurica mica-mica, dovada ca cineva trecuse prin ea, dar parca nu-mi imaginam ca fix picioarele mele vor fi in postura cu pricina. Faptul ca Anne s-a strecurat mai iute ca apa pe acolo nu ma incuraja deloc, avand in vedere ca port cu cel putin 2 numere in plus fata de ea. Inspiratia mea a fost sa imi gasesc un loc strategic in ordinea grupului. Inainte sa plecam ghidul ne-a impus regula de a ne gasi un loc in sir pe care sa il respectam, sa stim mereu care e omul din fata noastra, sa primim informatiile de la el si sa le dam celui din spatele nostru. Asa ca eu m-am strecurat intre doi speologi cu experienta, cel din fata mea o idee mai pufos decat mine, cel din spate rabdator si suficient de pregatit incat sa nu depinda de informatiile eronate primite de la mine. A trecut cel de dinantea mea. Deci incapeam si eu. Si am trecut. Taras. Pe sub un mare bolovan, o distanta de cam un metru, in timp ce micul paraias nu numai ca a reusit sa-mi intre in cizme dar deja cauta intrari in combinezon. Dincolo de bolovan am fost alt om. Nu era nimeni in intreg universul mai smecher decat mine. Ma simteam de parca parcursesem toate pesterile din cate exista si ca nimic nu ma poate opri. Evident, euforia nu a durat foarte mult. Au urmat portiuni de catarare si mai complicate si bolovani si mai mari. Pestera tot crestea, iar eu ma faceam din ce in ce mai mica. Am uitat de timp si de temperatura paraului care se facuse una cu sosetele mele. La plecare ma echipasera cu un ham care ma tot incurca. Pe masura ce avansam hamul incepea sa ma descurce. Aproape ca nu puteam sa respir pana nu imi prindeam carabinierele de funia care ne asigura (hehe… si-n timpul asta speo-spidermanii urcau linistiti pe langa mine, fara nicio grija). Era din ce in ce mai greu. Cel mai important… era din ce in ce mai clar ca nu aveai cum sa te intorci.
Colegul din fata mea, cel pe care-l alesesem strategic, disparuse de la o vreme… il plictisea traseul si a plecat sa exploreze in avans. L-am reintalnit dupa ceva timp, mormaind in fata unei stramtori. Daca nu mi-ar fi aratat-o, n-as fi stiut ca e acolo, ci as fi banuit ca acolo se termina pestera. Anne si inca o persoana deja pornisera prine ea. Porni si colegul meu. L-am intrebat cat de lunga e trecerea, mi-a raspuns simplu ca “e ceva”. L-am vazut cum dispare, un ditamai om, printr-o gaurica in piatra prin care siroia dragul meu paraias. I-au disparut trunchiul, apoi picioarele, apoi cizmele… Imi era clar ca trebuie sa pornesc dupa el. Ii luminam din cand in cand picioarele cu frontala si ma bucuram sa il stiu prezent. In urma mea o colega lumina, la randul ei, cizmele mele. Ma taram in coate si cu varfurile picioarelor, din cand in cand cu genunchii. Apa devenea parca din ce in ce mai rece si mana mea din ce in ce mai alba… apoi mov. Mi se tot parea ca vad capatul tunelului si o anuntam pe colega din spate ca mai e putin, dar la primul cot lumina mea descoperea alti metri de pietris si apa prin care trebuia sa ma tarasc. Apoi s-a ivit un gand: cum ar fi (ca sanse ar fi fost, doar se topeau zapezile) sa se inunde galeria si, impreuna cu ea, tunelul prin care ne taram noi. Unde era capatul? Sau cum ar fi sa mi se stinga frontala si sa ma pierd de cei cu care eram, sa raman in intunericul alb… Asa ca am inceput sa cant, si-am tot cantat, pana am auzit vocile de la capatul stramtorii.
Nu am cu sa descriu sentimentul pe care l-am avut dupa ce, in cel mult 15 minute, mi-am confruntat toate temerile si m-am tarat peste ele. Era ca si cum, indiferent de obstacolul care se ivea, eu cu cizmele mele si cu combinezonul de imprumut puteam sa trecem peste orice. Cizmele? aveau atata apa in ele ca mi-as fi udat toate florile de acasa. Combinezonul de imprumut? Era plin de dungi de argila. Dar nu mai conta, toate erau doar dovada victoriei mele! Din taras in patru labe apoi din nou in picioare. A fost de parca am reinventat evolutia omului!
Dupa episodul cu taratul, numarul celor din grupul nostru s-a redus (se pare ca era un traseu alternativ, insa ma bucur ca nu am aflat de el, altfel as fi ratat experienta, alegand calea mai usoara). Ne-am mai tarat si ne-am mai catarat, dar nimic nu a mai fost greu. In plus, stiam deja ca daca situatia devine inspaimantatoare trebuie doar sa cant.
Cand am ajuns la finalul traseului, si la iesirea din pestera, afara era intuneric. Trecusera 3 ore de cand am plecat. Am iesit din pamant undeva mai sus de intrarea turistica din pestera, iar traseul inapoi pe la suprafata a durat vreo 5 minute. Nu mi-a fost frig, nu mi-am dat seama cat de tare imi ranisem genunchii.
Eu, care sunt o mototoala si o comoda, n-as fi crezut ca pot sa trec vreodata peste limitele fizice si mai ales peste cele psihice care ma tineu departe de intuneric si de necunoscut. Daca ma gandesc mai bine… am o gramada de lucruri despre care cred ca nu as fi vreodata capabila sa le fac. La fel cum ma uitam la imagine cu picioarele despre care povesteam mai devreme si imi imaginam ca e fie vreun nebun, fie vreun trucaj, la fel zi de zi imi cronstruiesc tot felul de situatii “imposibile” si temeri. Ce-i drept un “nu pot” isi gaseste mult mai multe argumente decat “pot”. O astfel de experienta iti deschide simturile si iti creste increderea in fortele proprii cum nimic altceva nu o poate face, oricate carti motivationale ai citi.
Paranteza nr. 3 Inca ceva
(Daca v-am trezit cea mai mica urma de interes cu povestea mea si, avand in vedere ca e inceputul de an, poate nu lasati anul sa treaca fara sa directionati cei 2% catre o asociatie speo care are multe lucruri de facut.
Urmariti-le pe cele de mai jos si alegeti-o pe cea care care va convinge:
http://www.salvaspeo.ro/
http://speosfinx.ro/)
Concluzii? Limitele exista doar in mintea noastra si, daca nu le depasim, vor crea noi limite pana cand o sa incetam sa credem in imposibil. Este aproape vital sa nu uitam sa ne jucam, sa pornim in aventuri, sa cucerim noi teritorii ale mintii noastre.
