O poezie despre alăptat

Auzi, măi cetățene, veste-ngrozitoare,
E liber în oraș la alăptare.
Dolofane, pline, cu sfârc mare sau mic,
Peste tot vezi tâțe pline de lăptic,
Vezi țâțe amenințătoare, agresive,
Atârnând bebeluși-sugative.
Nimeni nu înțelege de unde s-au ivit

Atâtea țâte cu sfârc descoperit.
Lăpticul a scăpat în libertate
Umplând burtici pufoase chiar și-nsetate.

La tensiune-o să vă cauzez
Enumerând pe unde mi-a plăcut să alăptez:
Fiind o mamă puternică și dură,
Am alăptat pe o bordură,
Am alăptat din mers, pe munte,
Am alăptat în cafenele multe,
Am scos țâțele chiar și la un concert,
Stând rezemată de-un gard, mai concret,
Am alăptat pe-o bancă-n Cișmigiu,
Am alăptat oriunde-a trebuit să fiu.
Și fără vreo intenție să scuz,
Știu țâțe care alăptează și-n autobuz.

Cam asta e, nu-i lipsa de sfială,
Am două țâțe și viață socială.

Țâțella, Țiți, țâța sau țâțica,
Au rolul clar de-a potoli burtica.
Sunt țâțe, nu pancarte la protest,
Hrănesc, nu fac un manifest.

Nu-i rău că v-ați uitat, ci c-ați uitat,
De țâța caldă care v-alăptat.

Mucii criminali

Căline, când tu aveai cam o săptămână de viață, într-o dimineață liniștită de februarie, ți-a curs nasul.

Fusesem la cursuri, citisem cărți și bloguri, văzusem documentare. Știam despre culori și texturi de caca, despre temperaturi, despre bubițe și bășicuțe, puf, păr, unghii… dar nimeni nu mă pregătise pentru muci.

Inițial nu i-am văzut. Îi auzeam doar cum vibrau în capătul năsucului tău mic și fiecare fornăială îmi provoca durere. În mod neobișnuit nu aveai poftă de mâncare. Era clar că mucii ăia nenorociți te sufocă. Îți luau până și bucuria ta gingașă de a te bălăci în lapte ca un pui de hipopotam.

Așa că am făcut ce era perfect rațional și l-am trezit pe taică-tău cu noaptea în cap. Bocind. Fiindcă am îmbolnăvit copilul și fiindcă sunt o mamă rea.

Următoarea victimă a fost pediatrul.

Apoi un sfert din agenda telefonului.

Și nimic. Nicio soluție nu reușea să stăvilească avalanșa de muci criminali.

La început erau verzi. Apoi galben neon.

Am căutat pe net până am găsit un ghid de interpretare a culorilor pentru muncii de bebeluș. Galben neon nu era ok. Am făcut o poză cu ce reușisem să scot din nasul tău și i-am trimis-o lui taică-tău. Apoi pediatrului. A urmat 1/2 agendă. Am mai plâns un pic gândindu-mă ce mamă rea sunt. Apoi s-a luat decizia colectivă de a merge la o clinică să facem analize la muci. Te-am împachetat și te-am dus la cea mai apropiată clinică pentru a afla că: nu e nevoie de analize la muci, am uitat să luăm scutece de schimb (părinți incompetenți!), dacă ceri medicamente ți se vor da, un aspirator nazal puternic poate scoate 5 kg de muci dintr-un copil de 4 kg.

Tati a aflat că mami e nebună- m-a surprins când te verificam dacă mai respiri.

Apoi am plecat acasă. Mucii au venit cu noi. Au mai stat vreo 2 săptămâni. Nu au mai trezit pe nimeni din somn.

Te pupăm pe năsuc și te iubim!

13006531_10206069141396581_1369841001727926987_n

O scurtă analiză a idiotului care parchează

Cred că scuza pe care am auzit-o cel mai des de la boșii care îți urcă mașinile pe trotuare și spații verzi este ”Ce să fac, duduie, dacă nu-mi face primăria locuri de parcare”. Mi se pare de departe cea mai idioată chestie pe care o poate genera mintea de meltean. Spune-mi că îți iese fum din palmă dacă dai un leu jumate pe oră, spune-mi că ești primul din neamul tău care a văzut automobil și că nu te poți desprinde de el, că ți-e greu să gândești sau să miști și că rotițele din capul tău nu pot plasa rotițele mașinii decât fix în fața destinației, că dacă parchezi 10 metri mai departe ești atât de prost încât te rătăcești. Dar nu e vina ta, e vina primăriei și a primarului pe care tot tu l-ai votat că parcă prea seamănă la privire cu tine.

Să spui că motivul pentru care parchezi neregulamentar este pentru că n-a făcut primăria loc de parcare pentru tine e ca și cum ai tâlhări și te-ai plânge că nu ți-a dat statul de mâncare, ca și cum ai trece pe roșu și ai protesta că nu a reglat poliția semaforul să fie verde când treci tu, ca și cum un violator s-ar scuza prin faptul că nu i-a dat statul o iubită.

Îmi mai place de mor și povestea aia cu ”e scumpă parcarea”. De la pretențioși care nu se pot deplasa altfel decât cu mașina zi de zi, pe care o alimentează cu carburant și piese. Pentru că vor confort și pentru că și l-au plătit în leasing și, cu toate astea, nu le mai pasă de confort când coboară cu pantofiorii în nămolul de pe arătură sau când șterg cu paltonașul mașinile cocoțate pe același trotuar pe care au parcat și ei. ”E scumpă parcarea”, dar plătesc cu un mare aer de importanță parcagiul care i-a direcționat spre un spațiu verde, fiindcă doar el, amărâtul, le-a putut înțelege statutul și s-a adresat cu ”șefule”.

Se bucură ca la păcănele când văd liber locul ăla bun de parcare, fix de la intrarea în parc, acolo unde se urcă ușor cu mașina, de parcă ar fi făcut pentru cărucioare și scaune cu rotile. Pentru că au ieșit să se plimbe, dar doar în parc, că în rest e trotuarul prea plin de mașini parcate.

Și sunt fix aceleași personaje care nu plătesc bilet de autobuz pentru că nu sunt condiții, care își bagă unghia în gât că s-a scumpit călătoria cu metroul fiindcă sunt nemulțumiți de dezvoltarea rețelei, care se miră când își văd vecinii că fac curățenie pe scara blocului, care pornesc avariile pentru a ajunge la o șaorma, care au mai multe drepturi decât oricare biciclist sau pieton.

parcare bucuresți

 

 

Despre speologie, despre limite si inca ceva

Relatia mea cu speologia nu are o istorie foarte lunga. Drept sa spun, acum un an pe vremea asta singurele 3 caracteristici pe care le puteam atribui unei pesteri erau rece, intunecos si umed si nici una dintre ele nu trezea in mine vreun interes.

Acum 10 luni semnam contractul pentru demararea unui proiect  adresat comunitatii speologilor din Romania, proiect al carei beneficiar e Asociatia Salvaspeo din Romania. In mintea mea de atunci “combinezon”, “faleza” si “sifon” formau niste propozitii departe de speologie.  Acum 2 zile am realizat ca nu sunt nici claustrofoba, nu mi-e frica nici de intuneric, nici de apa rece, ba mai mult, ca, de fapt, nu mi-e frica de nimic. Speologia e chiar misto si oamenii aia nebuni a caror pasiune e sa uite de albastrul cerului stiu ei ceva…

Am ajuns la Valea Cetatii miercuri. Era frig. Infulecasem o ciorba calda in graba la pensiune si parca ma tinea de picioare cand urcam dealul catre pestera. De cand a inceput proiectul am vizitat multe pesteri, mai multe pesteri decat apuca un om normal sa vada intr-o viata plina de concedii si excursii. De data asta am primit indicatii sa-mi aduc cizme de cauciuc si unul dintre speologii care ne-a insotit a zis ca ar fi o idee buna sa imi aduca inclusiv mie un combinezon. La intrarea in pestera turistica ne-a intampinat Anne, ghidul nostru. Mica si energica. Echipata si ea,  s-a dus repede sa isi ia genunchierele. Zona din pestera amenajata pentru turisti nu are un traseu foarte lung, insa e foarte fain si responsabil construita si pune in valoare formele si jocurile de umbre ale pesterii. Si formatiunile… dar in ignoranta mea nu am suficiente cunostinte incat sa le inteleg si sa pot povesti despre ele, asa ca ma bucur cand vad volume si incerc sa imi imaginez ce obiect le corespunde din lumea de afara.

Paranteza nr. 1- Pestera amenajata
(Una dintre concluziile la care am ajuns este ca cei mai multi viziteaza o pestera amenajata doar pentru ca e in drum sau doar ca vor sa bifeze ca au fost acolo. Am vazut grupuri si grupuri care nu mai aveau rabdare sa asculte explicatiile ghidului, care sufereau ca nu-si pot scrijeli numele pe nicaieri si care erau mai atenti la materialul din care e fabricata balustrada decat la ceea ce se petrece dincolo de ea de mii de ani. Cand vizitezi o pestera amenajata fa un efort si asculta ghidul- asculta= intelge-i informatiile si accepta-i regulile. Da-ti timp sa privesti lumea subterana si detaliile ei. Daca nu stii la ce sa te uiti, nu-i o problema, s-au uitat altii cu experienta la lucrurile frumoase din pestera si au avut grija sa orienteze lumini catre ele. Intreaba, ghidul va fi bucuros sa iti raspunda. Ramai on topic si nu stresa grupul de vizitatori cu opinii politice. Nu atinge, nu scrijeli, nu racai, nu arunca… si se pare ca e nevoie sa adaug: nu scuipa si nu fa pipi sau caca. E posibil ca zeci de idioti care au fost acolo sa fi vazut o gaura cu apa si sa fi aruncat monede in ea fiindca numai balta aia le mai putea aduce noroc in viata. Daca te tenteaza sa faci la fel… nu.
Nu e nevoie sa fii expert in geologie sa te poti bucura de o pestera. Lumea speologica are o poveste vizuala minunata de spus, fiecare loc e unic si iti transmite informatii despre mii de ani in urma. Gandeste-te ca fiecare formatiune, atat de frumoasa, este rezultatul unei munci depuse de natura in ani de zile, mai mult timp decat ofera orice artist unei lucrari. Incearca sa afli ce munca depun cei care se ocupa de intretinerea pesterii, ce efort a insemnat amenajarea ei, ce a trebuit sa invete ghidul inainte… apoi aminteste-ti cat ai platit pe biletul de acces.)
 

Una dintre cele mai interesante parti ale vizitei  a fost momentul in care s-au stins toate luminile si am facut si eu cunostinta cu intunericul absolut de pestera. A fost prima data cand ne-am intalnit. E o senzatie foarte ciudata: simti ca dispare tot de langa tine si ca plutesti undeva in spatiu. Aud povesti ca daca petreci suficient de mult timp in compania lui, intunericul devine alb.

Am terminat de vizitat traseul amenajat. Am inceput sa ne echipam. Urma sa parcurgem o parte a pesterii care nu facea parte din traseul amenajat pentru turisti. Important de stiut, toata constructia aia magnifica in calcar era realizata de catre apa. Ani de zile a curs, a picurat s-a adunat, a rupt si a siroit cat sa avem noi ce vizita si la ce ne minuna. In momentul vizitei mele un paraias rece si fasnet era singurul ramas sa continue proiectul. Atat de mititel incat mi s-a parut ca mi-am luat degeaba cizmele. Omoloaga paraului in universul uman era Anne, micuta si vesela, n-ai fi banuit prin ce locuri este capabila sa se strecoare…

Paranteza nr. 2- Speoturismul
(Speoturismul e o modalitate mai “intensa”  de a vizita o pestera. Amenajarea traseului este minima. Ghidul pentru o astfel de activitate trebuie sa fie extrem de bine instruit si sa ii ajute pe vizitatori sa se orienteze si sa depaseasca obstacolele intalnite.Totodata, ghidul joaca un rolul de coach, avand scopul te determian sa finalizezi traseul cu succes. Spre deosebire de turistul din pesteri amenajate care poate veni si adesea vine incaltat cu pantofi si cu fesul Armmany, in speoturism turistul trebuie sa poarte un echipament corespunzator. Daca intr-o pestera turistica ignori indicatiile ghidului, cea mai frecventa urmare este deteriorarea pesterii… pe un traseul speoturistic neascultarea ghidului poate avea urmari tragice. Insa il vei asculta… ghidul va deveni, cu siguranta, cel mai bun prieten al tau.
Explorand in necunoscut poti simti cu adevarat frumusetea unei pesteri. Mai mult decat atat, ca novice te intalnesti cu niste emotii super-intense care n-ai fi crezut ca se afla in fundul pamantului.)

Pima parte a traseului mi s-a parut imposibila. Paraiasul ala era hotarat sa ma ude la picioare, aveam combinezonul de imprumut si n-as fi vrut sa-l murdaresc, nu reuseam sa imi dau seama cu cati cm ma inalta casca, fapt pentru care tot ciocaneam diferite parti din traseu.  Auzisem cand am plecat ca ar fi durat o ora parcurgerea traseului si imi imaginam, dupa ce sarisem peste vreo 2 bolovani, ca mai e putin. Si cum cugetam eu la faptul ca as fi putut sa-mi iau telefonul, macar pentru vreo 2-3 speo-selfie-uri frontala mea a luminat bolovanul peste care nu se putea trece… pe sub care treceai. Vazusem in imaginile din documentarile proiectului fotografii cu doua picioare care ieseau dintr-o gaurica mica-mica, dovada ca cineva trecuse prin ea, dar parca nu-mi imaginam ca fix picioarele mele vor fi in postura cu pricina. Faptul ca Anne s-a strecurat mai iute ca apa pe acolo nu ma incuraja deloc, avand in vedere ca port cu cel putin 2 numere in plus fata de ea. Inspiratia mea a fost sa imi gasesc un loc strategic in ordinea grupului.  Inainte sa plecam ghidul ne-a impus regula de a ne gasi un loc in sir pe care sa il respectam, sa stim mereu care e omul din fata noastra, sa primim informatiile de la el si sa le dam celui din spatele nostru. Asa ca eu m-am strecurat intre doi speologi cu experienta, cel din fata mea o idee mai pufos decat mine, cel din spate rabdator si suficient de pregatit incat sa nu depinda de informatiile eronate primite de la mine. A trecut cel de dinantea mea. Deci incapeam si eu. Si am trecut. Taras. Pe sub un mare bolovan, o distanta de cam un metru, in timp ce micul paraias nu numai ca a reusit sa-mi intre in cizme dar deja cauta intrari in combinezon. Dincolo de bolovan am fost alt om. Nu era nimeni in intreg universul mai smecher decat mine. Ma simteam de parca parcursesem toate pesterile din cate exista si ca nimic nu ma poate opri. Evident, euforia nu a durat foarte mult. Au urmat portiuni de catarare si mai complicate si bolovani si mai mari. Pestera tot crestea, iar eu ma faceam din ce in ce mai mica. Am uitat de timp si de temperatura paraului care se facuse una cu sosetele mele. La plecare ma echipasera cu un ham care ma tot incurca. Pe masura ce avansam hamul incepea sa ma descurce. Aproape ca nu puteam sa respir pana nu imi prindeam carabinierele de funia care ne asigura (hehe… si-n timpul asta speo-spidermanii urcau linistiti pe langa mine, fara nicio grija). Era din ce in ce mai greu. Cel mai important… era din ce in ce mai clar ca nu aveai cum sa te intorci.

Colegul din fata mea, cel pe care-l alesesem strategic, disparuse de la o vreme… il plictisea traseul si a plecat sa exploreze in avans. L-am reintalnit dupa ceva timp, mormaind in fata unei stramtori. Daca nu mi-ar fi aratat-o, n-as fi stiut ca e acolo, ci as fi banuit ca acolo se termina pestera. Anne si inca o persoana deja pornisera prine ea. Porni si colegul meu. L-am intrebat cat de lunga e trecerea, mi-a raspuns simplu ca “e ceva”. L-am vazut cum dispare, un ditamai om, printr-o gaurica in piatra prin care siroia dragul meu paraias. I-au disparut trunchiul, apoi picioarele, apoi cizmele… Imi era clar ca trebuie sa pornesc dupa el. Ii luminam din cand in cand picioarele cu frontala si ma bucuram sa il stiu prezent. In urma mea o colega lumina, la randul ei, cizmele mele. Ma taram in coate si cu varfurile picioarelor, din cand in cand cu genunchii. Apa devenea parca din ce in ce mai rece si mana mea din ce in ce mai alba… apoi mov. Mi se tot parea ca vad capatul tunelului si o anuntam pe colega din spate ca mai e putin, dar la primul cot lumina mea descoperea alti metri de pietris si apa prin care trebuia sa ma tarasc. Apoi s-a ivit un gand: cum ar fi (ca sanse ar fi fost, doar se topeau zapezile) sa se inunde galeria si, impreuna cu ea, tunelul prin care ne taram noi. Unde era capatul? Sau cum ar fi sa mi se stinga frontala si sa ma pierd de cei cu care eram, sa raman in intunericul alb… Asa ca am inceput sa cant, si-am tot cantat, pana am auzit vocile de la capatul stramtorii.

Nu am cu sa descriu sentimentul pe care l-am avut dupa ce, in cel mult 15 minute, mi-am confruntat toate temerile si m-am tarat peste ele. Era ca si cum, indiferent de obstacolul care se ivea, eu cu cizmele mele si cu combinezonul de imprumut puteam sa trecem peste orice. Cizmele? aveau atata apa in ele ca mi-as fi udat toate florile de acasa. Combinezonul de imprumut? Era plin de dungi de argila. Dar nu mai conta, toate erau doar dovada victoriei mele! Din taras in patru labe apoi din nou in picioare. A fost de parca am reinventat evolutia omului!

Dupa episodul cu taratul, numarul celor din grupul nostru s-a redus (se pare ca era un traseu alternativ, insa ma bucur ca nu am aflat de el, altfel as fi ratat experienta, alegand calea mai usoara). Ne-am mai tarat si ne-am mai catarat, dar nimic nu a mai fost greu. In plus, stiam deja ca daca situatia devine inspaimantatoare trebuie doar sa cant.

Cand am ajuns la finalul traseului, si la iesirea din pestera, afara era intuneric. Trecusera 3 ore de cand am plecat. Am iesit din pamant undeva mai sus de intrarea turistica din pestera, iar traseul inapoi pe la suprafata a durat vreo 5 minute. Nu mi-a fost frig, nu mi-am dat seama cat de tare imi ranisem genunchii.

Eu, care sunt o mototoala si o comoda, n-as fi crezut ca pot sa trec vreodata peste limitele fizice si mai ales peste cele psihice care ma tineu departe de intuneric si de necunoscut. Daca ma gandesc mai bine… am o gramada de lucruri despre care cred ca nu as fi vreodata capabila sa le fac. La fel cum ma uitam la imagine cu picioarele despre care povesteam mai devreme si imi imaginam ca e fie vreun nebun, fie vreun trucaj, la fel zi de zi imi cronstruiesc tot felul de situatii “imposibile” si temeri. Ce-i drept un “nu pot” isi gaseste mult mai multe argumente decat “pot”. O astfel de experienta iti deschide simturile si iti creste increderea in fortele proprii cum nimic altceva nu o poate face, oricate carti motivationale ai citi.

 Paranteza nr. 3 Inca ceva
(Daca v-am trezit cea mai mica urma de interes cu povestea mea si, avand in vedere ca e inceputul de an, poate nu lasati anul sa treaca fara sa directionati cei 2% catre o asociatie speo care are multe lucruri de facut.
Urmariti-le pe cele de mai jos si alegeti-o pe cea care care va convinge:
http://www.salvaspeo.ro/
http://speosfinx.ro/)
 

Concluzii? Limitele exista doar in mintea noastra si, daca nu le depasim, vor crea noi limite pana cand o sa incetam sa credem in imposibil. Este aproape vital sa nu uitam sa ne jucam, sa pornim in aventuri, sa cucerim noi teritorii ale mintii noastre.

Bicicleta si Bucurestiul, mic ghid de convietuire

f20ffbc83f0fd289_9_c76580532-post

Orasul pe bicicleta miroase a tei, a soare si a cladiri vechi si cochete. Sunt vorbele “instructorului meu” de mers pe bicicleta pe care mi le aduc aminte in timp ce trece pe langa mine o mare masina de gunoi.

Eram la gradinita cand taica-miu m-a invatat sa merg pe bicicleta. Dupa nu mai conteaza cate cazaturi si genunchi juliti a fost un moment cand am reusit sa-mi tin echilibrul apoi totul a fost ca dintotdeauna. Am inconjurat blocul de sute de ori. Am plecat in expeditii. Am vopsit cadrul. Apoi m-am facut mare, mi-am luat masina si un aer important si am uitat.

Am redescoperit bicicleta de curand. O redescoperire cu upgrade, cu Bucuresti, cu masini, cu povesti vizuale consistente, dar si cu mici obstacole pe ici pe colo. Noroc de mine c-am nimerit intr-un anturaj dornic sa ma sustina si sa ma invete in cauza mea bicicletareasca.

 

Asadar, iata cateva invataturi ce mi-au fost date sau pe care am apucat sa le culeg din mers. Pardon. Din pedalat.

Trotuarul e al pietonilor. Daca nu-l poti evita, respecta-le spatiul. Da, exista piste de biciclisti pe ici pe colo- sunt dungile alea pe care le ia primaria ca reper cand e nevoie de sapat pentru o teava- personal, am invatat destul de repede ca au fost facute pentru bugetul cuiva si nu pentru confortul meu pe bicicleta. Asadar, trotuarul e al pietonilor.

M-am tot intalnit cu ideea ca e extrem de periculos sa circuli cu bicicleta pe strada. Nu e chiar asa. Asta nu inseamna ca bicicleta iti da vreo super-putere care te scapa de taxiuri si autobuze (da, si pe doua roti, tot astea doua categorii de vehicule raman cele mai amabile, sigure si dornice sa nu te incurce). Ca sa iti aperi coatele, genunchii sau, ma grav, pudra de pe nas, e bine sa tii cont de cateva reguli. In primul rand, asigura-te ca bicla functioneaza cum trebuie si e dotata corespunzator. Are frane, directie, ii suna claxonul si face lumina cand trebuie? Bun. Fuga pe carosabil. De la Codul Rutier citire: ai voie sa mergi fie pe portinunile special amenajate pentru bicle de pe carosabil (daca le gasesti sau daca exista), pe acostament sau pe dreapta in sensul de mers. Se circula pe un singur rand. Se recomanda casca de protectie (“recomanda” e cuvantul cheie… eu nu mai pot de incantare cand imi flutura parul in vant… s-ar putea sa-mi treaca atunci cand voi da cu buclele de asfalt) si trebuie sa ai actul de identitate la tine. In plus, regulamentar si de bun-simt trebuie sa tii cel putin o mana pe ghidon si ambele picioare pe pedale si rotile trebuie sa mentina contactul cu solul (stim cu totii ca bicicletele zburatoare nu sunt un fenomen atat de rar).

Tot Codul Rutier  e foarte darnic in interdictii. Nu e voie sa: mergi cu bicla pe drumuri pe care e accesul interzis bicicletelor, sa te apuci sa inveti sa mergi pe drumuri intens circulate, sa circuli in paralel cu alte bicle nici macar ca sa vezi cum e sa te tii de mana cu iubitul cand pedalati, sa te tii de alte vehicule, sa pedalezi matol sau…confuz, sa transporti o a doua persoana, sa traversezi drumurile pe trecerile de pietoni (o poti face doar mergand pe langa bicla), sa mergi pe alta banda decat cea din dreapta (exceptie face cazul in care trebuie sa te incadrezi pentru stanga), sa mergi prin parcuri  daca incurci pietonii (daca nu-i deranjezi, e ok), sa circuli pe gheata sau polei.

Revenind la “instructorul” meu de mers pe bicicleta despre care pomeneam la inceput, tot el mi-a spus ca regulile mersului pe bicicleta se raporteaza la o lume ideala. In traducere, daca incalci regulile, fa-o intelept. Da, e misto sa iti cari iubita pe portbagaj dupa cateva pahare de vin, dar e important sa nu uiti ca iti place corpul ei si ca vrei sa te poti folosi de el cat mai des cu putinta. Poti merge umar la umar cu un tovaras, dar fa-o cand drumul e liber, ca nu cumva conversatia voastra sa se intrerupa brusc.

Ca duduie pe bicicleta am mai descoperit cateva chestii.

Cosul de bicicleta nu e iubitul tau. Adica nu-i poti da sa care tot ce-ti trece prin cap. La un moment dat nu mai ai niciun control asupra ghidonului si vei merge in directia dictata de cele 6 kg de portocale indesate in cos.

E esential sa descoperi lungimea si densitatea optima a fustei cu care poti merge pe bicicleta. Ceva prea scurt si prea vaporos s-ar putea sa iti creasca interactiunile sociale la niste cote pe care nu ti le doresti. Prea lung si greoi se termina cu “au!”.

Daca esti genul de persoana obisnuita sa aiba ultimul cuvant intr-o disputa va trebui sa te educi. Cand vreun domn civilizat (taximetrist, sofer de autobuz…) incepe o discutie dulce cu tine, nu te grabi sa ii raspunzi istet. bicicleta nu are usi care se blocheaza si geamuri care se ridica. Esti expusa unei multitudini de atingeri suave. Taci si pedaleaza-ti spre treaba ta.

Si fetele pot avea scule. Si pompe. In caz contrar trebuie sa isi doteze agenda cu cel putin doua numere de telefon de tipi care detin astfel de obiecte magice. Cel putin doua pentru ca pot aparea factori perturbatori in calea reparatiei (iubite, deplasari in afara localitatii etc.).

Cam atat deocamdata. Ma duc sa ma urc pe bicicleta si sa imi rezolv treburile rapid, ecologic si sportiv.

1b7d79bcb681958be9d76711bc5d-post

 

 

Eu si tara mea

7938f691d40e9d90fb23ecd8890d-postAm luat mereu in serios treaba cu patriotismul. Cele mai multe povesti ale copilariei mele, spuse de bunicu, au fost despre cat de super-eroic a fost si este neamul romanesc, despre cat noroc a dat peste noi ca ne-am nascut in tara asta si despre cum noi (dar mai ales eu) fiindca suntem romani (dar mai ales nepoata-sa) vom schimba lumea. Mai tarziu, in generala,  am scris si poezii patriotice. De buna-voie. Nu e ceva ce mi-as trece in cv sau as pomeni la o prima intalnire, insa e ceva ce subliniaza natura relatiei dintre mine si tara mea.

Nu am visat niciodata sa plec din tara. Am posibilitatea s-o tulesc si maine, dar simt ca merita sa-mi dau o sansa aici. Cred intr-un mecanism simplu: investesc in mine, exteriorizez ceea ce am investit apoi primesc inapoi inmultit.  Nu vorbesc de investitii materiale, sper ca se intelege (desi daca stau bine si ma gandesc, mecanismul se aplica si in cazul asta).

Recunosc, am momentele mele de indoiala, insa gasesc mereu resursele pentru a merge mai departe si pentru a-mi reconstrui increderea.

Acum nu mai scriu poezii patriotice si intre timp am aflat ca neamul romanesc n-a dat atata bataie cum spunea bunica-miu, insa ma pot lauda cu un sentiment patriotic aproape matur si intru totul asumat.

Pentru mine, tara mea e ca un prieten vechi pe care nu ai cum sa nu-l iubesti, cu toate ca timpul v-a dat lectii diferite. E acel prieten langa care ai copilarit, cu care au fumat prima tigara si cu care ti-ai spus toate secretele. Cand erati mici va bateati pe cate o jucarie si acum va certati pe bani, pe job-uri si pe principii. E cel care iti cere bani imprumut si i-i dai stiind ca nu ii vei mai vedea vreodata inapoi sau care isi uita mereu portofelul acasa. E dezordonat, deloc in pas cu moda si uneori mananca usturoi inainte sa iasa in oras. Nu e in stare sa tina un secret, ba dimpotriva, ii cam place barfa si circul. Au fost situatii in care el a iscat un scandal si tu a trebuit sa primesti castanele in locul lui. Si uneori te scoate din sarite si ti se pare ca te tine in loc si iti vine sa nu ii mai raspunzi niciodata la telefon. Insa iti trece supararea fiinca stii ca dincolo de toate relele tot amicul asta va fi cel pe care il vei chema cand va trebui sa muti mobila, care va sta langa tine pe-o bordura ascultandu-te cum te vaicaresti, care chiar daca nu crede in visele tale iti va spune mereu “incearca”. Tot el este cel care, atunci cand situatia grava, gaseste o scapare. El stie sa lege cu sarma, sa lipeasca cu super-glue, sa prinda cu un ac de siguranta. El stie cum sa faci din nimic, ceva. El are un simt al umorului si ironiei asa cum nu s-a mai intalnit si stie ca o drama se termina cel mai bine cu o repriza de ras zgomotos. Si, indiferent de tampenia pe care ai facut-o, e mereu acolo, cu bratele deschise, gata sa te ajute sa o iei de la capat.

Si-as mai gasi exemple pentru paralela asta, insa trebuie sa ma duc sa ma cert cu un amic pe-o chestiune de principiu.