Gânduri de Călin imaginate de mama lui

Cine sunt oamenii ăștia care au intrat în camera mea? Nu i-am mai văzut niciodată, poate sunt prieteni cu mama sau cu tata… de unde au apărut. Nuuuu! Nu mă lua în brațe, lasă-mă jos, lasă-mă jos, lasă-mă jos! Ai mâinile reci, nu știu cine ești, nu vreau la tine în brațe, mi-e frică, vreau la mama! De ce țipați la mine și îmi faceți semnele alea prin aer? Ce vreți de la mine? Am doar câteva luni, cum vreți să reacționez? Vreți să mă duc la bucătărie și să pun o cafea la fiert, apoi să discutăm politică? Guess what? Nu știu încă să merg, nu ajung la aragaz (și nici nu cred că am voie) și dacă vă spun că aș face un parlament din my little pony sigur m-ați lua la mișto.

Uite care e treaba, atâta vreme cât maică-mea nu mă lasă să ling parchetul (deși, uh! cât de gustos e!) am o vagă bănuială că ar fi trebuit să te speli pe mâini înainte să te joci cu mine. Woow. Stop! Ce faci? Ce cauți în gura mea? De ce trebuie să îmi vezi dintele? La ce îți folosește? Ce vrei să faci cu el? Tocmai mi-am amintit că mă doareeeee…

Hai să stabilim o chestie. Când o să vreau la tine în brațe, o să îți zic. Acum nu vreau. Pentru că nu te cunosc și mi-e frică de tine și nu-mi place cum miroși.

Că tot veni vorba, poți înceta discuția asta despre căciulă. E cald în casă, mi-e bine, strănut fiindcă te-ai dat cu o tonă de parfum… hmmm… nu cumva ai hainele îmbibate cu fum de țigară?

O să te ignor. E cel mai bine pentru toată lumea.

Dar ce faci acum? Alo! Sunt jucăriile mele, mie mi le-a adus mama, de ce mi le iei, ce faci cu ele? De ce îmi scuturi iepurele? Au! nu-mi da cu el peste față! Și nuuuu, nu mă pupaaaaa!

Fac pipi pe voi. În seara asta sunt deprimat. O să aflați în curând ce înseamnă asta.

baby-with-revenge-face-funny-picture

 

 

Amintiri din banca a doua

Avalanșa de imagini și povești cu începutul anului școlar din ultima vreme mi-a trezit multe amintiri despre primii mei ani de școală, amintiri care au fost cumva mult mai intense anul ăsta, probabil pentru că e primul meu an de mamă.

Îmi amintesc prima mea zi de școală, când am fost la prima festivitate de deschidere din viața mea, îmbrăcată cu haine noi, cu pantofi noi, cu ghiozdan nou pe care când îl deschideai mirosea a cerneală tipografică. Îmi amintesc mulțimea, copiii mai mari și obraznici și cum mama și soră-mea se amuzau văzând cât de emoționată sunt. Îmi amintesc cum copiii din clasa a patra au făcut o boltă de flori pe sub care am trecut toți boboceii. Mi-o amintesc și pe învățătoare, pe ”Doamna” și de urmele de ruj pe care ni le-a lăsat pe fălci.

O perioadă din clasa I pe care mi-o amintesc tare bine a fost când, fiindcă nu mai aveau spațiu la școala la care ar fi trebuit să mergem, am folosit o perioadă o clasă de la o altă școală din cartier, dintr-o zonă defavorizată. Fiindcă eram mici și până am învățat să fugim, am fost adesea atacați de copiii care locuiau în zonă și care cum ne prindeau, cum ne lăsau mai săraci fie cu câte o căciulă, un fular, un pachet de biscuiți sau orice altceva li se părea lor atractiv. Deși cei mai mulți dintre ei nu mergeau la școală ei veneau la școală, în special în pauza mare când vizitau curtea școlii pentru a-și colecta tributul. Îmi amintesc că într-o pauză ieșisem să mă joc cu colegii și aveam în păr o fundă cu mărgele și sclipici, o chestie odioasă, dacă mă întrebi acum, pe care însă reușisem să o obțin la vremea respectivă cu râuri de lacrimi și rugăminți. M-am trezit că cineva trece în fugă pe lângă mine și mi-o smulge cu tot cu păr. Am văzut-o apoi pe țigăncușă cum s-a oprit la câțiva metri de mine,strâmbându-se cu funda mea în mână. Mi-a fost prea frică să încerc să o recuperez. Apăruseră cazuri în care elevi care se duceau la baie în timpul orei au fost prinși de găștile de jefuitori în bude și ținuți acolo până când cedau accesoriile de pe ei (budele fiind undeva la parterul clădirii). De aceea Doamna ne zicea să mergem doar câte doi la toaletă. Unu făcea pipi, altul ținea de șase și dădea alarma dacă veneau ăia răi. Îmi amintesc că aveam un coleg dolofan și mâncăcios, blindat mereu cu pungi de pufuleți, care primea avertismente că vine cu lucruri tentante la școală.

Nu am mers niciodată sa fac pipi cât eram la școală în perioada aia. Mă țineam până acasă.

După ce au făcut niște părinți scandal am fost mutați la sediul școlii la care ne înscrisesem. Școala asta avea două corpuri, ”Școala veche” și ”Școala Nouă”, aflate la câteva zeci de metri distanță, pe aceeași stradă. Noi am nimerit la Școala Veche (nu mai țin minte exact, dar parcă ne detașaseră la școala cea nasoală fix fiindcă Școala Veche era prea veche și se lucra la ea). Aveam sobă cu lemne în clasă. O sobă care uneori fumega. Era foarte frig. Îmi amintesc uniforma celebră pe care o adoram când mi-a cumpărat-o mama și cum îndesam pulovere pe sub cămășuță și purtam pantalon de fâș pe sub șorțuleț. Am stat chiar cu gecile pe noi în clasă în zilele mai ”răcoroase”.  Toată clădirea era șubredă. Îmi amintesc un moment amuzant când Doamna a răcnit la un coleg și, coincidență sau nu, din tavan s-a desprins o mică bucată de tencuială care a căzut pe banca unui coleg. Am început toți să chicotim fiindcă faza prea semăna cu ce vedeam noi în desene animate, așa că ne-am furat-o toți (dezvolt imediat aspectul ăsta).

O altă chestie pe care mi-o amintesc este că la una dintre școli aveam veceu în curte. Trebuia să traversezi curtea școlii/terenul de sport ca să ajungi la o chestie fără geamuri (din motive de aerisire, firește) și cu bude turcești. Erau niște mituri cu nu știu care elevă care își scăpase un picior în veceu și se făceau mereu poante pe tema asta.

Însă chestia pe care mi-o amintesc cel mai intens și care mă macină și-n ziua de azi este violența învățătoarei.

Nu era zi în care un coleg de clasă să nu mănânce bătaie sau să fie certat și umilit. Gândind în urmă, cred sincer că femeii îi făcea plăcere să chinuie copii și că își alesese meseria asta tocmai fiindcă avea acces nelimitat la spinările noastre.

Erau metode variate de corecție. Varianta basic era bătutul la palmă, în funcție de dimensiunea pedepsei cu diferite obiecte: cu rigla (pe lat sau pe cant) sau cu arătătorul. Ne era teamă să avem rigle la noi fiindcă negreșit urmau să-i devină utile Doamnei. Nu știu dacă e real sau am visat asta, însă a fost o dată când Doamna nu a găsit nimic la îndemână să bată un coleg la palmă, așa că înșfăcat un pic de pe banca cuiva și l-a plesnit cu ăla. Au fost două arătătoare pe care le țin mine. Unul din fibră de sticlă (așa l-am identificat atunci, poate era de plastic…) și o fostă antenă de radio telescopică. Cel de fibră de sticlă ustura rău. Se auzea plesnitura lui în toată clasa și imediat după ce colegii încasau o lovitură la palmă își ascundeau chițăind palma la spate sau și-o frecau de fund. Într-o zi, cineva l-a furat de pe catedră în pauză și l-a băgat în foc. Pe cel telescopic mi-l aduc aminte cum s-a rupt pe spinarea unui coleg.

Trasul de păr era un alt fetiș al Doamnei. Știa să apuce șuvițe subțiri cât să doară cât mai tare. Pe băieți îi trăgea de perciuni. Dar asta era o banalitate.

Dacă nu știai să răspunzi la tablă, și nu te avea la suflet (ceea ce ți-ar fi garantat scăparea cu o corecție basic) te dădea cu capul de tablă. Chestia asta o amuza pe Doamna teribil.

Dar pentru că abuzul fizic nu era suficient, mai ales că unora dintre noi li se tăbăciseră palmele și spinările, Doamna avea mereu vorbele la ea sau alte soluții de a ne umili. Obiceiul era de a urla la noi sau de a ne înjura. Dar putea mai mult.

Îmi amintesc cum doi colegi își făcuseră temele varză și după le-a corectat Doamna înroșise caietul. Drept pedeapsă, au fost obligați să stea lipiți de perete, în holul central, în pauza mare, cu caietele deschise la piept, să vadă toată școala ce proști sunt.

Doamna avea obiceiul să aleagă un elev ”cuminte” pe care să-l facă responsabil de pârâtul celorlalți. Ocazional Doamna lipsea de la câte o oră fiindcă avea ”ședință cu profesorii” și responsabilul trebuia să scrie pe tablă tot ce nu era regulamentar. Imediat ce ieșea pe ușă, începea o frenezie în care toți ne maimuțăream și tabla începea să se umple. Din când în când, câte unul mai curajos fugea la tablă și ștergea câte ceva din ce a scris pârâciosul. Țin minte o fază în care C. a înjurat, iar pârâciosul a raportat chestiunea pe tablă. Știind că e ceva putred la mijloc, a cenzurat o parte din cuvinte, punând puncte în loc de litere, ca să nu se supere Doamna că a scris grozăvia pe tablă. A scris ”C. a zis futuț g….ra măti”. C. a mâncat bătaie pentru chestia asta. Aveam pârâcioși desemnați pentru tot felul de chestii: controlat caietele de teme sau unghiile și batista. Ei raportau, iar vinovații primeau ce meritau.

Expertă în pedagogie și în psihologia copilului, Doamna s-a gândit să ne stimuleze intelectual organizându-ne pe cele 3 rânduri de bănci în: elevi buni, elevi mediocri și proști. Structura era dinamică: dacă luai o notă mică sau nu știai un răspuns, îți luai frumușel ghiozdănelul și te mutai pe rândul de rang inferior. Am stat așa o vreme, timp în care deștepții îi cafteau pe proști, fiindcă știau că așa se face. Odată ajuns prost, nu puteai ajunge mai jos de atât, așa că puteai veni la școală doar de decor. Oricum erai prost, oricum ți-o luai pe coajă, fie de la colegi, fie de la Doamna.

Îmi mai amintesc și un coleg anume. Pe I. Venea dintr-o familie mai libertină, mai cool, și era genul de copil mereu plin de energie și pus pe pozne. Un copil deștept de altfel. I. a fost desemnat rapid de către Doamna ca fiind copil problemă, ceea ce i-a atras 4 ani de ghinion. Pe lângă faptul că Doamna nu scăpa nicio ocazia de a-l chinui, țin minte cum la prima serbare, cea de Crăciun, I. nu a primit rol (for the record, eu am fost Iarna și Capra-cea cu 3 iezi- prilej cu care am vandalizat rochia de mireasă a mamei, respectiv am purtat un costum național și batic cu coarne). Probabil la rugămințile părinților, i s-a permis și lui I. un moment, cât măcar să apară în poze, deși nu a avut costumație. Așa că I. a cântat, singur, un colind. Era ”La geam cu Moș Ajun” și țin minte perfect că a cântat atât de frumos că s-a lăsat tăcere peste public.

Îmi amintesc și apetitul Doamnei pentru cadouașe și atenții.  De 1-8 Martie, Crăciun, început /final de an sau cu oricare alt prilej, mămicile mai agitate se mobilizau să strângă bani pentru a cumpăra ceva frumos, eventual din aur. Pe lângă asta, cei cu obraz fin dintre noi îi mai aduceau și cadou individual. Uneori sufeream că maică-mea nu înțelegea seriozitatea acestor ocazii și mă trimitea doar cu un mărțișor sau un o zambilă sau de 8 martie recicla ce primea ea la birou pe 1. Cu aceste ocazii Doamna uita că suntem obraznici și proști și ne organiza într-un șir în dreptul catedrei pentru a primi ce era de primit și a ne lăsa urme de ruj pe obraz.

Prin clasa a treia parcă, o vecină care îmi era și colegă de clasă venise la mine să ne jucăm, prilej cu care am început să ne uităm prin pozele de la evenimentele de la școală. Am început să ne prostim și, de fiecare dată când apărea fața Doamnei în vreo imagine, puneam repede degetul pe ea și strigam ”Dracuuu”, apoi ne tăvăleam de râs. Asta ne era răzbunarea. Așa arăta dracu pentru noi: cu fustă de stofă, pulover de lână, buze subțiri și roz și căciulă de blană.

Îmi amintesc cum am luat premiul I cu coroniță, în toți cei 4 ani, că în clasa I am primit la premiu cartea ”Black Beauty”. Îmi amintesc cum îmi scriam autodictările de acasă și, la finalul lucrării, doar schimbam foile. Cum nu am învățat tabla înmulțirii în clasa a doua, însă răspundeam mereu la ora de mate fiindcă colegul meu de bancă, M., calcula cu voce tare și eu ridicam mâna înaintea lui, cum am învățat pe de rost lecții ale căror sens nu îl vedeam și poezii care nu îmi spuneau nimic.

Îmi amintesc cum băncile miroseau a vopsea proaspătă la începutul fiecărui an școlar. Cum în fiecare an se mai renova (mai corect ”cârpea”) câte ceva și cum școala s-a transformat lent. Acum clădirea vopsită strident cu un gard odios mi se pare mică. Școlile nu ar trebui să aibă gard.

Mucii criminali

Căline, când tu aveai cam o săptămână de viață, într-o dimineață liniștită de februarie, ți-a curs nasul.

Fusesem la cursuri, citisem cărți și bloguri, văzusem documentare. Știam despre culori și texturi de caca, despre temperaturi, despre bubițe și bășicuțe, puf, păr, unghii… dar nimeni nu mă pregătise pentru muci.

Inițial nu i-am văzut. Îi auzeam doar cum vibrau în capătul năsucului tău mic și fiecare fornăială îmi provoca durere. În mod neobișnuit nu aveai poftă de mâncare. Era clar că mucii ăia nenorociți te sufocă. Îți luau până și bucuria ta gingașă de a te bălăci în lapte ca un pui de hipopotam.

Așa că am făcut ce era perfect rațional și l-am trezit pe taică-tău cu noaptea în cap. Bocind. Fiindcă am îmbolnăvit copilul și fiindcă sunt o mamă rea.

Următoarea victimă a fost pediatrul.

Apoi un sfert din agenda telefonului.

Și nimic. Nicio soluție nu reușea să stăvilească avalanșa de muci criminali.

La început erau verzi. Apoi galben neon.

Am căutat pe net până am găsit un ghid de interpretare a culorilor pentru muncii de bebeluș. Galben neon nu era ok. Am făcut o poză cu ce reușisem să scot din nasul tău și i-am trimis-o lui taică-tău. Apoi pediatrului. A urmat 1/2 agendă. Am mai plâns un pic gândindu-mă ce mamă rea sunt. Apoi s-a luat decizia colectivă de a merge la o clinică să facem analize la muci. Te-am împachetat și te-am dus la cea mai apropiată clinică pentru a afla că: nu e nevoie de analize la muci, am uitat să luăm scutece de schimb (părinți incompetenți!), dacă ceri medicamente ți se vor da, un aspirator nazal puternic poate scoate 5 kg de muci dintr-un copil de 4 kg.

Tati a aflat că mami e nebună- m-a surprins când te verificam dacă mai respiri.

Apoi am plecat acasă. Mucii au venit cu noi. Au mai stat vreo 2 săptămâni. Nu au mai trezit pe nimeni din somn.

Te pupăm pe năsuc și te iubim!

13006531_10206069141396581_1369841001727926987_n

Despre speologie, despre limite si inca ceva

Relatia mea cu speologia nu are o istorie foarte lunga. Drept sa spun, acum un an pe vremea asta singurele 3 caracteristici pe care le puteam atribui unei pesteri erau rece, intunecos si umed si nici una dintre ele nu trezea in mine vreun interes.

Acum 10 luni semnam contractul pentru demararea unui proiect  adresat comunitatii speologilor din Romania, proiect al carei beneficiar e Asociatia Salvaspeo din Romania. In mintea mea de atunci “combinezon”, “faleza” si “sifon” formau niste propozitii departe de speologie.  Acum 2 zile am realizat ca nu sunt nici claustrofoba, nu mi-e frica nici de intuneric, nici de apa rece, ba mai mult, ca, de fapt, nu mi-e frica de nimic. Speologia e chiar misto si oamenii aia nebuni a caror pasiune e sa uite de albastrul cerului stiu ei ceva…

Am ajuns la Valea Cetatii miercuri. Era frig. Infulecasem o ciorba calda in graba la pensiune si parca ma tinea de picioare cand urcam dealul catre pestera. De cand a inceput proiectul am vizitat multe pesteri, mai multe pesteri decat apuca un om normal sa vada intr-o viata plina de concedii si excursii. De data asta am primit indicatii sa-mi aduc cizme de cauciuc si unul dintre speologii care ne-a insotit a zis ca ar fi o idee buna sa imi aduca inclusiv mie un combinezon. La intrarea in pestera turistica ne-a intampinat Anne, ghidul nostru. Mica si energica. Echipata si ea,  s-a dus repede sa isi ia genunchierele. Zona din pestera amenajata pentru turisti nu are un traseu foarte lung, insa e foarte fain si responsabil construita si pune in valoare formele si jocurile de umbre ale pesterii. Si formatiunile… dar in ignoranta mea nu am suficiente cunostinte incat sa le inteleg si sa pot povesti despre ele, asa ca ma bucur cand vad volume si incerc sa imi imaginez ce obiect le corespunde din lumea de afara.

Paranteza nr. 1- Pestera amenajata
(Una dintre concluziile la care am ajuns este ca cei mai multi viziteaza o pestera amenajata doar pentru ca e in drum sau doar ca vor sa bifeze ca au fost acolo. Am vazut grupuri si grupuri care nu mai aveau rabdare sa asculte explicatiile ghidului, care sufereau ca nu-si pot scrijeli numele pe nicaieri si care erau mai atenti la materialul din care e fabricata balustrada decat la ceea ce se petrece dincolo de ea de mii de ani. Cand vizitezi o pestera amenajata fa un efort si asculta ghidul- asculta= intelge-i informatiile si accepta-i regulile. Da-ti timp sa privesti lumea subterana si detaliile ei. Daca nu stii la ce sa te uiti, nu-i o problema, s-au uitat altii cu experienta la lucrurile frumoase din pestera si au avut grija sa orienteze lumini catre ele. Intreaba, ghidul va fi bucuros sa iti raspunda. Ramai on topic si nu stresa grupul de vizitatori cu opinii politice. Nu atinge, nu scrijeli, nu racai, nu arunca… si se pare ca e nevoie sa adaug: nu scuipa si nu fa pipi sau caca. E posibil ca zeci de idioti care au fost acolo sa fi vazut o gaura cu apa si sa fi aruncat monede in ea fiindca numai balta aia le mai putea aduce noroc in viata. Daca te tenteaza sa faci la fel… nu.
Nu e nevoie sa fii expert in geologie sa te poti bucura de o pestera. Lumea speologica are o poveste vizuala minunata de spus, fiecare loc e unic si iti transmite informatii despre mii de ani in urma. Gandeste-te ca fiecare formatiune, atat de frumoasa, este rezultatul unei munci depuse de natura in ani de zile, mai mult timp decat ofera orice artist unei lucrari. Incearca sa afli ce munca depun cei care se ocupa de intretinerea pesterii, ce efort a insemnat amenajarea ei, ce a trebuit sa invete ghidul inainte… apoi aminteste-ti cat ai platit pe biletul de acces.)
 

Una dintre cele mai interesante parti ale vizitei  a fost momentul in care s-au stins toate luminile si am facut si eu cunostinta cu intunericul absolut de pestera. A fost prima data cand ne-am intalnit. E o senzatie foarte ciudata: simti ca dispare tot de langa tine si ca plutesti undeva in spatiu. Aud povesti ca daca petreci suficient de mult timp in compania lui, intunericul devine alb.

Am terminat de vizitat traseul amenajat. Am inceput sa ne echipam. Urma sa parcurgem o parte a pesterii care nu facea parte din traseul amenajat pentru turisti. Important de stiut, toata constructia aia magnifica in calcar era realizata de catre apa. Ani de zile a curs, a picurat s-a adunat, a rupt si a siroit cat sa avem noi ce vizita si la ce ne minuna. In momentul vizitei mele un paraias rece si fasnet era singurul ramas sa continue proiectul. Atat de mititel incat mi s-a parut ca mi-am luat degeaba cizmele. Omoloaga paraului in universul uman era Anne, micuta si vesela, n-ai fi banuit prin ce locuri este capabila sa se strecoare…

Paranteza nr. 2- Speoturismul
(Speoturismul e o modalitate mai “intensa”  de a vizita o pestera. Amenajarea traseului este minima. Ghidul pentru o astfel de activitate trebuie sa fie extrem de bine instruit si sa ii ajute pe vizitatori sa se orienteze si sa depaseasca obstacolele intalnite.Totodata, ghidul joaca un rolul de coach, avand scopul te determian sa finalizezi traseul cu succes. Spre deosebire de turistul din pesteri amenajate care poate veni si adesea vine incaltat cu pantofi si cu fesul Armmany, in speoturism turistul trebuie sa poarte un echipament corespunzator. Daca intr-o pestera turistica ignori indicatiile ghidului, cea mai frecventa urmare este deteriorarea pesterii… pe un traseul speoturistic neascultarea ghidului poate avea urmari tragice. Insa il vei asculta… ghidul va deveni, cu siguranta, cel mai bun prieten al tau.
Explorand in necunoscut poti simti cu adevarat frumusetea unei pesteri. Mai mult decat atat, ca novice te intalnesti cu niste emotii super-intense care n-ai fi crezut ca se afla in fundul pamantului.)

Pima parte a traseului mi s-a parut imposibila. Paraiasul ala era hotarat sa ma ude la picioare, aveam combinezonul de imprumut si n-as fi vrut sa-l murdaresc, nu reuseam sa imi dau seama cu cati cm ma inalta casca, fapt pentru care tot ciocaneam diferite parti din traseu.  Auzisem cand am plecat ca ar fi durat o ora parcurgerea traseului si imi imaginam, dupa ce sarisem peste vreo 2 bolovani, ca mai e putin. Si cum cugetam eu la faptul ca as fi putut sa-mi iau telefonul, macar pentru vreo 2-3 speo-selfie-uri frontala mea a luminat bolovanul peste care nu se putea trece… pe sub care treceai. Vazusem in imaginile din documentarile proiectului fotografii cu doua picioare care ieseau dintr-o gaurica mica-mica, dovada ca cineva trecuse prin ea, dar parca nu-mi imaginam ca fix picioarele mele vor fi in postura cu pricina. Faptul ca Anne s-a strecurat mai iute ca apa pe acolo nu ma incuraja deloc, avand in vedere ca port cu cel putin 2 numere in plus fata de ea. Inspiratia mea a fost sa imi gasesc un loc strategic in ordinea grupului.  Inainte sa plecam ghidul ne-a impus regula de a ne gasi un loc in sir pe care sa il respectam, sa stim mereu care e omul din fata noastra, sa primim informatiile de la el si sa le dam celui din spatele nostru. Asa ca eu m-am strecurat intre doi speologi cu experienta, cel din fata mea o idee mai pufos decat mine, cel din spate rabdator si suficient de pregatit incat sa nu depinda de informatiile eronate primite de la mine. A trecut cel de dinantea mea. Deci incapeam si eu. Si am trecut. Taras. Pe sub un mare bolovan, o distanta de cam un metru, in timp ce micul paraias nu numai ca a reusit sa-mi intre in cizme dar deja cauta intrari in combinezon. Dincolo de bolovan am fost alt om. Nu era nimeni in intreg universul mai smecher decat mine. Ma simteam de parca parcursesem toate pesterile din cate exista si ca nimic nu ma poate opri. Evident, euforia nu a durat foarte mult. Au urmat portiuni de catarare si mai complicate si bolovani si mai mari. Pestera tot crestea, iar eu ma faceam din ce in ce mai mica. Am uitat de timp si de temperatura paraului care se facuse una cu sosetele mele. La plecare ma echipasera cu un ham care ma tot incurca. Pe masura ce avansam hamul incepea sa ma descurce. Aproape ca nu puteam sa respir pana nu imi prindeam carabinierele de funia care ne asigura (hehe… si-n timpul asta speo-spidermanii urcau linistiti pe langa mine, fara nicio grija). Era din ce in ce mai greu. Cel mai important… era din ce in ce mai clar ca nu aveai cum sa te intorci.

Colegul din fata mea, cel pe care-l alesesem strategic, disparuse de la o vreme… il plictisea traseul si a plecat sa exploreze in avans. L-am reintalnit dupa ceva timp, mormaind in fata unei stramtori. Daca nu mi-ar fi aratat-o, n-as fi stiut ca e acolo, ci as fi banuit ca acolo se termina pestera. Anne si inca o persoana deja pornisera prine ea. Porni si colegul meu. L-am intrebat cat de lunga e trecerea, mi-a raspuns simplu ca “e ceva”. L-am vazut cum dispare, un ditamai om, printr-o gaurica in piatra prin care siroia dragul meu paraias. I-au disparut trunchiul, apoi picioarele, apoi cizmele… Imi era clar ca trebuie sa pornesc dupa el. Ii luminam din cand in cand picioarele cu frontala si ma bucuram sa il stiu prezent. In urma mea o colega lumina, la randul ei, cizmele mele. Ma taram in coate si cu varfurile picioarelor, din cand in cand cu genunchii. Apa devenea parca din ce in ce mai rece si mana mea din ce in ce mai alba… apoi mov. Mi se tot parea ca vad capatul tunelului si o anuntam pe colega din spate ca mai e putin, dar la primul cot lumina mea descoperea alti metri de pietris si apa prin care trebuia sa ma tarasc. Apoi s-a ivit un gand: cum ar fi (ca sanse ar fi fost, doar se topeau zapezile) sa se inunde galeria si, impreuna cu ea, tunelul prin care ne taram noi. Unde era capatul? Sau cum ar fi sa mi se stinga frontala si sa ma pierd de cei cu care eram, sa raman in intunericul alb… Asa ca am inceput sa cant, si-am tot cantat, pana am auzit vocile de la capatul stramtorii.

Nu am cu sa descriu sentimentul pe care l-am avut dupa ce, in cel mult 15 minute, mi-am confruntat toate temerile si m-am tarat peste ele. Era ca si cum, indiferent de obstacolul care se ivea, eu cu cizmele mele si cu combinezonul de imprumut puteam sa trecem peste orice. Cizmele? aveau atata apa in ele ca mi-as fi udat toate florile de acasa. Combinezonul de imprumut? Era plin de dungi de argila. Dar nu mai conta, toate erau doar dovada victoriei mele! Din taras in patru labe apoi din nou in picioare. A fost de parca am reinventat evolutia omului!

Dupa episodul cu taratul, numarul celor din grupul nostru s-a redus (se pare ca era un traseu alternativ, insa ma bucur ca nu am aflat de el, altfel as fi ratat experienta, alegand calea mai usoara). Ne-am mai tarat si ne-am mai catarat, dar nimic nu a mai fost greu. In plus, stiam deja ca daca situatia devine inspaimantatoare trebuie doar sa cant.

Cand am ajuns la finalul traseului, si la iesirea din pestera, afara era intuneric. Trecusera 3 ore de cand am plecat. Am iesit din pamant undeva mai sus de intrarea turistica din pestera, iar traseul inapoi pe la suprafata a durat vreo 5 minute. Nu mi-a fost frig, nu mi-am dat seama cat de tare imi ranisem genunchii.

Eu, care sunt o mototoala si o comoda, n-as fi crezut ca pot sa trec vreodata peste limitele fizice si mai ales peste cele psihice care ma tineu departe de intuneric si de necunoscut. Daca ma gandesc mai bine… am o gramada de lucruri despre care cred ca nu as fi vreodata capabila sa le fac. La fel cum ma uitam la imagine cu picioarele despre care povesteam mai devreme si imi imaginam ca e fie vreun nebun, fie vreun trucaj, la fel zi de zi imi cronstruiesc tot felul de situatii “imposibile” si temeri. Ce-i drept un “nu pot” isi gaseste mult mai multe argumente decat “pot”. O astfel de experienta iti deschide simturile si iti creste increderea in fortele proprii cum nimic altceva nu o poate face, oricate carti motivationale ai citi.

 Paranteza nr. 3 Inca ceva
(Daca v-am trezit cea mai mica urma de interes cu povestea mea si, avand in vedere ca e inceputul de an, poate nu lasati anul sa treaca fara sa directionati cei 2% catre o asociatie speo care are multe lucruri de facut.
Urmariti-le pe cele de mai jos si alegeti-o pe cea care care va convinge:
http://www.salvaspeo.ro/
http://speosfinx.ro/)
 

Concluzii? Limitele exista doar in mintea noastra si, daca nu le depasim, vor crea noi limite pana cand o sa incetam sa credem in imposibil. Este aproape vital sa nu uitam sa ne jucam, sa pornim in aventuri, sa cucerim noi teritorii ale mintii noastre.

Bicicleta si Bucurestiul, mic ghid de convietuire

f20ffbc83f0fd289_9_c76580532-post

Orasul pe bicicleta miroase a tei, a soare si a cladiri vechi si cochete. Sunt vorbele “instructorului meu” de mers pe bicicleta pe care mi le aduc aminte in timp ce trece pe langa mine o mare masina de gunoi.

Eram la gradinita cand taica-miu m-a invatat sa merg pe bicicleta. Dupa nu mai conteaza cate cazaturi si genunchi juliti a fost un moment cand am reusit sa-mi tin echilibrul apoi totul a fost ca dintotdeauna. Am inconjurat blocul de sute de ori. Am plecat in expeditii. Am vopsit cadrul. Apoi m-am facut mare, mi-am luat masina si un aer important si am uitat.

Am redescoperit bicicleta de curand. O redescoperire cu upgrade, cu Bucuresti, cu masini, cu povesti vizuale consistente, dar si cu mici obstacole pe ici pe colo. Noroc de mine c-am nimerit intr-un anturaj dornic sa ma sustina si sa ma invete in cauza mea bicicletareasca.

 

Asadar, iata cateva invataturi ce mi-au fost date sau pe care am apucat sa le culeg din mers. Pardon. Din pedalat.

Trotuarul e al pietonilor. Daca nu-l poti evita, respecta-le spatiul. Da, exista piste de biciclisti pe ici pe colo- sunt dungile alea pe care le ia primaria ca reper cand e nevoie de sapat pentru o teava- personal, am invatat destul de repede ca au fost facute pentru bugetul cuiva si nu pentru confortul meu pe bicicleta. Asadar, trotuarul e al pietonilor.

M-am tot intalnit cu ideea ca e extrem de periculos sa circuli cu bicicleta pe strada. Nu e chiar asa. Asta nu inseamna ca bicicleta iti da vreo super-putere care te scapa de taxiuri si autobuze (da, si pe doua roti, tot astea doua categorii de vehicule raman cele mai amabile, sigure si dornice sa nu te incurce). Ca sa iti aperi coatele, genunchii sau, ma grav, pudra de pe nas, e bine sa tii cont de cateva reguli. In primul rand, asigura-te ca bicla functioneaza cum trebuie si e dotata corespunzator. Are frane, directie, ii suna claxonul si face lumina cand trebuie? Bun. Fuga pe carosabil. De la Codul Rutier citire: ai voie sa mergi fie pe portinunile special amenajate pentru bicle de pe carosabil (daca le gasesti sau daca exista), pe acostament sau pe dreapta in sensul de mers. Se circula pe un singur rand. Se recomanda casca de protectie (“recomanda” e cuvantul cheie… eu nu mai pot de incantare cand imi flutura parul in vant… s-ar putea sa-mi treaca atunci cand voi da cu buclele de asfalt) si trebuie sa ai actul de identitate la tine. In plus, regulamentar si de bun-simt trebuie sa tii cel putin o mana pe ghidon si ambele picioare pe pedale si rotile trebuie sa mentina contactul cu solul (stim cu totii ca bicicletele zburatoare nu sunt un fenomen atat de rar).

Tot Codul Rutier  e foarte darnic in interdictii. Nu e voie sa: mergi cu bicla pe drumuri pe care e accesul interzis bicicletelor, sa te apuci sa inveti sa mergi pe drumuri intens circulate, sa circuli in paralel cu alte bicle nici macar ca sa vezi cum e sa te tii de mana cu iubitul cand pedalati, sa te tii de alte vehicule, sa pedalezi matol sau…confuz, sa transporti o a doua persoana, sa traversezi drumurile pe trecerile de pietoni (o poti face doar mergand pe langa bicla), sa mergi pe alta banda decat cea din dreapta (exceptie face cazul in care trebuie sa te incadrezi pentru stanga), sa mergi prin parcuri  daca incurci pietonii (daca nu-i deranjezi, e ok), sa circuli pe gheata sau polei.

Revenind la “instructorul” meu de mers pe bicicleta despre care pomeneam la inceput, tot el mi-a spus ca regulile mersului pe bicicleta se raporteaza la o lume ideala. In traducere, daca incalci regulile, fa-o intelept. Da, e misto sa iti cari iubita pe portbagaj dupa cateva pahare de vin, dar e important sa nu uiti ca iti place corpul ei si ca vrei sa te poti folosi de el cat mai des cu putinta. Poti merge umar la umar cu un tovaras, dar fa-o cand drumul e liber, ca nu cumva conversatia voastra sa se intrerupa brusc.

Ca duduie pe bicicleta am mai descoperit cateva chestii.

Cosul de bicicleta nu e iubitul tau. Adica nu-i poti da sa care tot ce-ti trece prin cap. La un moment dat nu mai ai niciun control asupra ghidonului si vei merge in directia dictata de cele 6 kg de portocale indesate in cos.

E esential sa descoperi lungimea si densitatea optima a fustei cu care poti merge pe bicicleta. Ceva prea scurt si prea vaporos s-ar putea sa iti creasca interactiunile sociale la niste cote pe care nu ti le doresti. Prea lung si greoi se termina cu “au!”.

Daca esti genul de persoana obisnuita sa aiba ultimul cuvant intr-o disputa va trebui sa te educi. Cand vreun domn civilizat (taximetrist, sofer de autobuz…) incepe o discutie dulce cu tine, nu te grabi sa ii raspunzi istet. bicicleta nu are usi care se blocheaza si geamuri care se ridica. Esti expusa unei multitudini de atingeri suave. Taci si pedaleaza-ti spre treaba ta.

Si fetele pot avea scule. Si pompe. In caz contrar trebuie sa isi doteze agenda cu cel putin doua numere de telefon de tipi care detin astfel de obiecte magice. Cel putin doua pentru ca pot aparea factori perturbatori in calea reparatiei (iubite, deplasari in afara localitatii etc.).

Cam atat deocamdata. Ma duc sa ma urc pe bicicleta si sa imi rezolv treburile rapid, ecologic si sportiv.

1b7d79bcb681958be9d76711bc5d-post

 

 

Pilda cu naming

Cand eram eu mica parintii mai au cumparat o casa la tara. Asa ca multe dintre amintirile copilariei mele sunt legate de ai mei catarandu-se prin copaci, cultivand toate nabanuitele planetei, construind tot felul de cotete si distiland nenumarate.

Povestea ce urmeaza este una dintre preferatele mele…

 

Cand s-a intors tata dintr-un voiaj nu i-a adus maica-mii parfumuri sau bijuterii ci o… drujba. Accesoriu pe care madam si-l dorea de foarte multa vreme. O drujba mica si usoara pe care s-o poata scoate la plimbare prin gradina si cu care sa execute gratios crengile uscate ale copacilor sau alte piedici din calea fericirii ei.

Cand a auzit maica-mea ca odata cu sotul ei avea sa se intoarca de pe mare si o drujba, mare i-a fost bucuria. Totusi, momentul de glorie s-a sfarsit brusc cand a luat drujba in brate si a citit sec: “pu-lan” (Poulan).

Cum sa mearga ea la birou si sa se laude colegelor cu ce i-a adus barbatu’ din voiaj? Jumatate din bucuria unei femei atunci cand primeste un cadou este placerea de a trambita despre el. In cazul de fata a fost ca si cum ar fi primit o jumatate de drujba. Dar de, taia crengi, facea legea in gradina, asa ca a ocupat un loc de cinste in inima gradinaresei.

Cand vecinul de la colt ne-a spart magazia si a furat-o pe “pu-lan” (impreuna cu alte cateva gadgeturi despre care voi povesti cu o alta ocazie) in sufletul maica-mii a aparut un mare gol. Aproape la fel de mare ca in magazie as putea spune. Iar pe raftul pe care statea drujba multa vreme nu a mai stat altceva… in afara de motanul lui mos Bucur, cand prindea usa deschisa.

 

Au trecut cateva voiaje pana cand intr-o seara a sunat-o tata pe mama sa-i spuna ca a ajuns in portul X si ca i-a luat o drujba noua. Mare bucurie pe capul maica-mii si de data asta. Nu numai ca urma sa aiba o drujba mai noua si mai buna, avea sa aiba altceva decat “pu-lan”.

A planificat mama o reforma in gradina cu viitoarea jucarie, l-a asteptat pe tata cu mai multa nerabdare decat oricand si intr-un final si-a primit drujba. “me-coi” (McCoy).