Amintiri din banca a doua

Avalanșa de imagini și povești cu începutul anului școlar din ultima vreme mi-a trezit multe amintiri despre primii mei ani de școală, amintiri care au fost cumva mult mai intense anul ăsta, probabil pentru că e primul meu an de mamă.

Îmi amintesc prima mea zi de școală, când am fost la prima festivitate de deschidere din viața mea, îmbrăcată cu haine noi, cu pantofi noi, cu ghiozdan nou pe care când îl deschideai mirosea a cerneală tipografică. Îmi amintesc mulțimea, copiii mai mari și obraznici și cum mama și soră-mea se amuzau văzând cât de emoționată sunt. Îmi amintesc cum copiii din clasa a patra au făcut o boltă de flori pe sub care am trecut toți boboceii. Mi-o amintesc și pe învățătoare, pe ”Doamna” și de urmele de ruj pe care ni le-a lăsat pe fălci.

O perioadă din clasa I pe care mi-o amintesc tare bine a fost când, fiindcă nu mai aveau spațiu la școala la care ar fi trebuit să mergem, am folosit o perioadă o clasă de la o altă școală din cartier, dintr-o zonă defavorizată. Fiindcă eram mici și până am învățat să fugim, am fost adesea atacați de copiii care locuiau în zonă și care cum ne prindeau, cum ne lăsau mai săraci fie cu câte o căciulă, un fular, un pachet de biscuiți sau orice altceva li se părea lor atractiv. Deși cei mai mulți dintre ei nu mergeau la școală ei veneau la școală, în special în pauza mare când vizitau curtea școlii pentru a-și colecta tributul. Îmi amintesc că într-o pauză ieșisem să mă joc cu colegii și aveam în păr o fundă cu mărgele și sclipici, o chestie odioasă, dacă mă întrebi acum, pe care însă reușisem să o obțin la vremea respectivă cu râuri de lacrimi și rugăminți. M-am trezit că cineva trece în fugă pe lângă mine și mi-o smulge cu tot cu păr. Am văzut-o apoi pe țigăncușă cum s-a oprit la câțiva metri de mine,strâmbându-se cu funda mea în mână. Mi-a fost prea frică să încerc să o recuperez. Apăruseră cazuri în care elevi care se duceau la baie în timpul orei au fost prinși de găștile de jefuitori în bude și ținuți acolo până când cedau accesoriile de pe ei (budele fiind undeva la parterul clădirii). De aceea Doamna ne zicea să mergem doar câte doi la toaletă. Unu făcea pipi, altul ținea de șase și dădea alarma dacă veneau ăia răi. Îmi amintesc că aveam un coleg dolofan și mâncăcios, blindat mereu cu pungi de pufuleți, care primea avertismente că vine cu lucruri tentante la școală.

Nu am mers niciodată sa fac pipi cât eram la școală în perioada aia. Mă țineam până acasă.

După ce au făcut niște părinți scandal am fost mutați la sediul școlii la care ne înscrisesem. Școala asta avea două corpuri, ”Școala veche” și ”Școala Nouă”, aflate la câteva zeci de metri distanță, pe aceeași stradă. Noi am nimerit la Școala Veche (nu mai țin minte exact, dar parcă ne detașaseră la școala cea nasoală fix fiindcă Școala Veche era prea veche și se lucra la ea). Aveam sobă cu lemne în clasă. O sobă care uneori fumega. Era foarte frig. Îmi amintesc uniforma celebră pe care o adoram când mi-a cumpărat-o mama și cum îndesam pulovere pe sub cămășuță și purtam pantalon de fâș pe sub șorțuleț. Am stat chiar cu gecile pe noi în clasă în zilele mai ”răcoroase”.  Toată clădirea era șubredă. Îmi amintesc un moment amuzant când Doamna a răcnit la un coleg și, coincidență sau nu, din tavan s-a desprins o mică bucată de tencuială care a căzut pe banca unui coleg. Am început toți să chicotim fiindcă faza prea semăna cu ce vedeam noi în desene animate, așa că ne-am furat-o toți (dezvolt imediat aspectul ăsta).

O altă chestie pe care mi-o amintesc este că la una dintre școli aveam veceu în curte. Trebuia să traversezi curtea școlii/terenul de sport ca să ajungi la o chestie fără geamuri (din motive de aerisire, firește) și cu bude turcești. Erau niște mituri cu nu știu care elevă care își scăpase un picior în veceu și se făceau mereu poante pe tema asta.

Însă chestia pe care mi-o amintesc cel mai intens și care mă macină și-n ziua de azi este violența învățătoarei.

Nu era zi în care un coleg de clasă să nu mănânce bătaie sau să fie certat și umilit. Gândind în urmă, cred sincer că femeii îi făcea plăcere să chinuie copii și că își alesese meseria asta tocmai fiindcă avea acces nelimitat la spinările noastre.

Erau metode variate de corecție. Varianta basic era bătutul la palmă, în funcție de dimensiunea pedepsei cu diferite obiecte: cu rigla (pe lat sau pe cant) sau cu arătătorul. Ne era teamă să avem rigle la noi fiindcă negreșit urmau să-i devină utile Doamnei. Nu știu dacă e real sau am visat asta, însă a fost o dată când Doamna nu a găsit nimic la îndemână să bată un coleg la palmă, așa că înșfăcat un pic de pe banca cuiva și l-a plesnit cu ăla. Au fost două arătătoare pe care le țin mine. Unul din fibră de sticlă (așa l-am identificat atunci, poate era de plastic…) și o fostă antenă de radio telescopică. Cel de fibră de sticlă ustura rău. Se auzea plesnitura lui în toată clasa și imediat după ce colegii încasau o lovitură la palmă își ascundeau chițăind palma la spate sau și-o frecau de fund. Într-o zi, cineva l-a furat de pe catedră în pauză și l-a băgat în foc. Pe cel telescopic mi-l aduc aminte cum s-a rupt pe spinarea unui coleg.

Trasul de păr era un alt fetiș al Doamnei. Știa să apuce șuvițe subțiri cât să doară cât mai tare. Pe băieți îi trăgea de perciuni. Dar asta era o banalitate.

Dacă nu știai să răspunzi la tablă, și nu te avea la suflet (ceea ce ți-ar fi garantat scăparea cu o corecție basic) te dădea cu capul de tablă. Chestia asta o amuza pe Doamna teribil.

Dar pentru că abuzul fizic nu era suficient, mai ales că unora dintre noi li se tăbăciseră palmele și spinările, Doamna avea mereu vorbele la ea sau alte soluții de a ne umili. Obiceiul era de a urla la noi sau de a ne înjura. Dar putea mai mult.

Îmi amintesc cum doi colegi își făcuseră temele varză și după le-a corectat Doamna înroșise caietul. Drept pedeapsă, au fost obligați să stea lipiți de perete, în holul central, în pauza mare, cu caietele deschise la piept, să vadă toată școala ce proști sunt.

Doamna avea obiceiul să aleagă un elev ”cuminte” pe care să-l facă responsabil de pârâtul celorlalți. Ocazional Doamna lipsea de la câte o oră fiindcă avea ”ședință cu profesorii” și responsabilul trebuia să scrie pe tablă tot ce nu era regulamentar. Imediat ce ieșea pe ușă, începea o frenezie în care toți ne maimuțăream și tabla începea să se umple. Din când în când, câte unul mai curajos fugea la tablă și ștergea câte ceva din ce a scris pârâciosul. Țin minte o fază în care C. a înjurat, iar pârâciosul a raportat chestiunea pe tablă. Știind că e ceva putred la mijloc, a cenzurat o parte din cuvinte, punând puncte în loc de litere, ca să nu se supere Doamna că a scris grozăvia pe tablă. A scris ”C. a zis futuț g….ra măti”. C. a mâncat bătaie pentru chestia asta. Aveam pârâcioși desemnați pentru tot felul de chestii: controlat caietele de teme sau unghiile și batista. Ei raportau, iar vinovații primeau ce meritau.

Expertă în pedagogie și în psihologia copilului, Doamna s-a gândit să ne stimuleze intelectual organizându-ne pe cele 3 rânduri de bănci în: elevi buni, elevi mediocri și proști. Structura era dinamică: dacă luai o notă mică sau nu știai un răspuns, îți luai frumușel ghiozdănelul și te mutai pe rândul de rang inferior. Am stat așa o vreme, timp în care deștepții îi cafteau pe proști, fiindcă știau că așa se face. Odată ajuns prost, nu puteai ajunge mai jos de atât, așa că puteai veni la școală doar de decor. Oricum erai prost, oricum ți-o luai pe coajă, fie de la colegi, fie de la Doamna.

Îmi mai amintesc și un coleg anume. Pe I. Venea dintr-o familie mai libertină, mai cool, și era genul de copil mereu plin de energie și pus pe pozne. Un copil deștept de altfel. I. a fost desemnat rapid de către Doamna ca fiind copil problemă, ceea ce i-a atras 4 ani de ghinion. Pe lângă faptul că Doamna nu scăpa nicio ocazia de a-l chinui, țin minte cum la prima serbare, cea de Crăciun, I. nu a primit rol (for the record, eu am fost Iarna și Capra-cea cu 3 iezi- prilej cu care am vandalizat rochia de mireasă a mamei, respectiv am purtat un costum național și batic cu coarne). Probabil la rugămințile părinților, i s-a permis și lui I. un moment, cât măcar să apară în poze, deși nu a avut costumație. Așa că I. a cântat, singur, un colind. Era ”La geam cu Moș Ajun” și țin minte perfect că a cântat atât de frumos că s-a lăsat tăcere peste public.

Îmi amintesc și apetitul Doamnei pentru cadouașe și atenții.  De 1-8 Martie, Crăciun, început /final de an sau cu oricare alt prilej, mămicile mai agitate se mobilizau să strângă bani pentru a cumpăra ceva frumos, eventual din aur. Pe lângă asta, cei cu obraz fin dintre noi îi mai aduceau și cadou individual. Uneori sufeream că maică-mea nu înțelegea seriozitatea acestor ocazii și mă trimitea doar cu un mărțișor sau un o zambilă sau de 8 martie recicla ce primea ea la birou pe 1. Cu aceste ocazii Doamna uita că suntem obraznici și proști și ne organiza într-un șir în dreptul catedrei pentru a primi ce era de primit și a ne lăsa urme de ruj pe obraz.

Prin clasa a treia parcă, o vecină care îmi era și colegă de clasă venise la mine să ne jucăm, prilej cu care am început să ne uităm prin pozele de la evenimentele de la școală. Am început să ne prostim și, de fiecare dată când apărea fața Doamnei în vreo imagine, puneam repede degetul pe ea și strigam ”Dracuuu”, apoi ne tăvăleam de râs. Asta ne era răzbunarea. Așa arăta dracu pentru noi: cu fustă de stofă, pulover de lână, buze subțiri și roz și căciulă de blană.

Îmi amintesc cum am luat premiul I cu coroniță, în toți cei 4 ani, că în clasa I am primit la premiu cartea ”Black Beauty”. Îmi amintesc cum îmi scriam autodictările de acasă și, la finalul lucrării, doar schimbam foile. Cum nu am învățat tabla înmulțirii în clasa a doua, însă răspundeam mereu la ora de mate fiindcă colegul meu de bancă, M., calcula cu voce tare și eu ridicam mâna înaintea lui, cum am învățat pe de rost lecții ale căror sens nu îl vedeam și poezii care nu îmi spuneau nimic.

Îmi amintesc cum băncile miroseau a vopsea proaspătă la începutul fiecărui an școlar. Cum în fiecare an se mai renova (mai corect ”cârpea”) câte ceva și cum școala s-a transformat lent. Acum clădirea vopsită strident cu un gard odios mi se pare mică. Școlile nu ar trebui să aibă gard.

O poezie despre alăptat

Auzi, măi cetățene, veste-ngrozitoare,
E liber în oraș la alăptare.
Dolofane, pline, cu sfârc mare sau mic,
Peste tot vezi tâțe pline de lăptic,
Vezi țâțe amenințătoare, agresive,
Atârnând bebeluși-sugative.
Nimeni nu înțelege de unde s-au ivit

Atâtea țâte cu sfârc descoperit.
Lăpticul a scăpat în libertate
Umplând burtici pufoase chiar și-nsetate.

La tensiune-o să vă cauzez
Enumerând pe unde mi-a plăcut să alăptez:
Fiind o mamă puternică și dură,
Am alăptat pe o bordură,
Am alăptat din mers, pe munte,
Am alăptat în cafenele multe,
Am scos țâțele chiar și la un concert,
Stând rezemată de-un gard, mai concret,
Am alăptat pe-o bancă-n Cișmigiu,
Am alăptat oriunde-a trebuit să fiu.
Și fără vreo intenție să scuz,
Știu țâțe care alăptează și-n autobuz.

Cam asta e, nu-i lipsa de sfială,
Am două țâțe și viață socială.

Țâțella, Țiți, țâța sau țâțica,
Au rolul clar de-a potoli burtica.
Sunt țâțe, nu pancarte la protest,
Hrănesc, nu fac un manifest.

Nu-i rău că v-ați uitat, ci c-ați uitat,
De țâța caldă care v-alăptat.