Am copilărit pe strada Grădinarilor, într-un oraș de la mal de Dunăre, peste drum de fabrica de mase plastice, despre care am crezut până pe la vreo 6 ani (poate chiar mai mult, dar mi-e rușine să recunosc) că face mese.
Așa e, fabricile nu sunt în centrul orașelor, deci vă puteți imagina un bloc mic, la periferie, într-un cartier de case și la poalele unui deal, unul dintre cele 7 pe care e așezat orașul meu natal. Îmi pare rău să vă dezamăgesc, dar vorbim despre Tulcea, nu despre Roma.
Revenind. Un bloc cu 2 scări, 4 etaje, 4 apartamente pe nivel și, totodată, contextul ideal pentru a învăța despre comunitate.
Lecția numărul 1: copiii sunt ai noștri, ai tuturor
Am zburdat liberă în spatele blocului de la o vârsta pe care abia mi-o pot aminti. Eram o gașcă măricică de copii cu genunchi juliți și tăvăliți prin praf și pietriș. Din când în când în când câte un vecin ieșit să ducă gunoiul uita că e în papuci și se prindea în câte un meci de fotbal de-ale noastre, pufnind și gâfâind, până îl striga vreo voce de femeie acasă. Alte dăți coborau de pe la scara B plăcinte. Vecina de la scara A de la parter ne dădea apă și se făcea o coadă de însetați mai ceva ca la cluburile de fițe. Orice bocet de copil, primea la schimb o voce de adult care îl liniștea venită dintr-un balcon, mereu altul. În felul ăsta, blocul nostru pitic se simțea ca o cetate și niciun moment nu mi-a fost teamă.
În comunitatea noastră copiii erau la comun. Uneori mai apăreau verișori, musafiri, nu conta. Adulții din comunitate erau acolo pentru binele nostru și păzeau bucuria copilăriei noastre. Niciun copil nu era singur, flămând, exclus.
Nu era Crăciun în care să nu apară vreun Moș Vecin costumat, chemat de părinți să umble prin bloc și să amuze copiii. Iar noi ne bucuram deși era cam clar că e Nelu și că vecinul de la 4 făcuse vin bun și în anul respectiv.
Când de la blocurile cu grasoniere din vecinătate a dispărut un copil, pe care l-au găsit apoi înecat într-un bazin de colectare de la o fermă din apropiere, toți, dar absolut toți, vecinii au început să ne monitorizeze. Cum părea că se formează un grup de exploratori care urmează să plece din spatele blocului, se auzea de la un balcon: ”Mă, unde vă duceți?”
Asta e una dintre cele mai valoroase lecții de la mine de la bloc și știu că lumea ar fi un loc mai bun dacă toți oamenii mari de azi ar ști-o.
Lecția numărul doi: Armonia se susține cu toleranță
Viața de la periferie e foarte ofertantă. Așa că au apărut multe garaje, dintre care foarte puține găzduiau mașini sau butoaie cu varză. Vecinii mei creșteau găini, chiar și porci. Unul dintre ei era columbofil. fiecare garaj adăpostea câte un atelier și în zilele libere se organizau adunări de reparat Dacii și băut Tulceana. Au apărut și grădini în curtea blocului. Nu cu flori, ci cu legume. Rufele se uscau în spatele blocului, pe sârmele comune. Un vecin turnase ciment în fața garajului, ca să facă frumos, iar doamnele s-au bucurat că au primit un loc bun pentru spălat covoarele.
Cu toate astea, reușeam cumva să nu ne certăm. Dimpotrivă. Secretul era că totul se construia cu atenție la nevoile întregii comunități. Existau acord, toleranță și loc de negociere.
Asta e o lecție pe care mi-a fost greu să o reproduc în viața de adult. Aparent, membrii micilor comunități reușesc să fie mai invazivi decât vecinul meu care creștea porci. E aproape imposibil să găsești un echilibru în care vecinii să poată funcționa armonios.
Lecția numărul trei: O comunitate e cam ca o familie, ăia suntem
Și zic asta fiindcă nu cred că am mai întâlnit o varietate mai mare de tipuri de oameni cum aveam la mine la bloc. Vârste diferite, profesii diferite, interese diferite, religii și etnii diferite. Până și muzica pe care o mai auzeam la petreceri era diferită. În comunitate, însă, eram la fel.
Nu-ți pornea mașina, primeai ajutor. Ieșeai să dai zăpada din fața garajului, primeai ajutor. Erai bolnav, primeai ajutor. iar ajutorul venea de la întreaga comunitate.
Când ne-a luat foc apartamentul, toți vecinii au ajutat.
A trebuit să cresc și să mă depărtez de comunitatea de acolo ca să înțeleg că în lumea reală oamenii diferiți sunt tratați diferit și că ajutorul e o monedă cu o rată de schimb dezechilibrată.
Lecția numărul patru: Trecem peste
La mine la bloc iertarea era simplă și firească. Dacă se mai schimba o vorbă usturătoare la un șpriț de la garaje, câteva zile mai târziu, pacea de reinstala, ca o plută care iese mereu la suprafața apei.
O să pară incredibil ce urmează să povestesc, dar când ajungeai acasă și găseai ușa garajului blocată de mașina vreunui vecin, pur și simplu parcai în altă parte și ziua continua netulburată.
Într-o zi ne-a dispărut perdeaua de muște de la ușă. Vecina de la parter, cu mulți copii, dintre care unul se numea Sandocan și avea o cățea pe nume Sandocănița, a avut fix atunci perdele noi la geam, identice cu recent dispăruta noastră. Știi ce a făcut mama? A pus altă perdea și a trecut peste.
Lecția numărul cinci: Lumea continuă și după pragul casei tale.
Curățatul zăpezii se făcea în grup, cu glume, veselie și, din când în când, un vin fiert. Se rupea o bancă, ieșea un șurub, scârțâia o balama de la vreo ușă, nu treceau multe zile până apărea un vecin care să le meșterească.
Când un vecin a ”făcut rost” de niște materiale pentru asfaltat, au apărut imediat alții cu lopeți să-l ajute să amenajeze curtea blocului.
O vecină îngrijea crinii din fața blocului. Noi, copiii, am încercat de multe ori să-i rupem să ne facem coronițe sau să-i punem în plăcintele cu nisip, dar vecina avea un senzor și cum te apropiai de ei, apărea la geam.
Un alt vecin îngrijea caisul. Altul bolta de vie de la scara A.
Lucrurile astea funcționau pur și simplu, fără să existe un calendar sau o repartizare de responsabilități. Știam cu toții că nu o să vină nimeni să facă frumos în locul nostru și eram mulțumiți cu libertatea de a de amenaja cuibul comunității.
Îmi e greu să imaginez o astfel de comunitate în prezent, când oamenii se ascund după uși, sar din cutiuțe în cutiuțe și spațiile comune le sunt aproape invizibile.
Îmi amintesc des de comunitatea de la blocul copilăriei mele. Uneori mă întristez, mai ales când vecinii mei trec pe lângă copiii din bloc și îi ignoră. Mai ales când curăț zăpada singură.
