Copacul

În drum spre ultimul modul CIL am trecut pe lângă ceea ce părea un workshop cu peisagiști și am prins un moment care, după cum veți afla până la finalul acestei povești, pentru mine fost magic. Un tip explica grupului așa: “evaluezi copacul, îți dai seama de starea lui și iei o decizie. E foarte important să nu te temi. Foarte. Dacă ți-e teamă de decizii, e ca și cum ai fi chirurg și te temi de sânge.”

Și acela a fost momentul în care nu am mai simțit că trebuie să mă întorc de drum.

Vedeți voi, în lumea asta glam, cu evenimente poze și buzz words precum comunitate, empowerment, women for women, există multă putreziciune care se extinde fiindcă există și multă teamă.

O fricoasă sunt și eu. Mi-e teamă să nu fiu judecată din perspectiva unui scandal. Să nu supăr. Să nu tai “copaci”. Mai ales copaci care mi-au fost dragi și pe care i-am văzut crescând. 

Dar uneori, să nu faci nimic, e mai rău. 

Voi înlocui numele cu păsări, nu ca să fac o favoare celor implicați, ci ca să aduc un pic de frumos în poveste.

Acum 2 ani prietena mea Mierla mi-a povestit despre un program de educație pentru antreprenori creativi pe care îl fondează alături de un grup fain de încă 4 oameni. Oameni din comunitate, care vor să aducă schimbare, să dea mai departe. Un fel de MBA concentrat. Mi-a plăcut mult conceptul și, deși nu îmi permiteam programul, am făcut un efort și m-am înscris. L-am cunoscut atunci personal și pe Sticlete. Îl știam de pe net și cu care am făcut click instant. 

Cu Bufnița, Porumbelul și Sturzul, ceilalți fondatori, am ajuns să mă împrietenesc pe parcurs.

Mierla se ocupase intens de concept, aducerea trainerilor, a pus la dispoziție spațiul ei pentru evenimente, ba chiar a făcut brandul cu un colaborator de-ai ei.

Experiența programului a fost foarte frumoasă. Grupa din care am făcut parte a fost acel spațiu de dezvoltare pe care mi l-am dorit întotdeauna. 

Am avut ocazia să îmi validez experiența, să învăț lucruri noi, să ies din zona de confort.

Din recunoștință am devenit un fel de ambasador neoficial al programului, m-am implicat în fel și fel de activități conexe și mă bucuram de fiecare moment de evoluție a proiectului. 

În contextul ăsta am dezvoltat o relație de încredere cu Bufnița, unul dintre cei 5 fondatori.

Bufnița nu era neapărat o persoană cu care să te împrietenești ușor, ba chiar inițial am simțit că îi displac și am păstrat o oarecare distanță de ea. Așa că atunci când s-a apropiat de mine am simțit-o ca pe un privilegiu (da, oscilez între rață și gâscă în această poveste). Am aflat apoi de la ea că era într-o tensiune cu echipa, că ea era cea care depunea cel mai mare efort și că ceilalți nu se implică la fel. Cum iubeam programul, am rezonat cu nedreptatea ei.

Abia apoi am aflat că situația era alta.

Bufnița nu era dispusă să facă nimic fără să fie plătită, așa că, în timp ce restul echipei făcea muncă voluntară, ea era singura remunerată. Remunerația, deloc mică, venea și cu cu un badge de manager pe proiect și cu autonomie completă în gestionarea lui. Bufnița folosea toate resursele de care avea nevoie din grup fără să raporteze celorlalți. 

Tensiunile din echipă escaladau în perioadele când Bufnița simțea că nu ia suficient de la alții. 

Și fiindcă după terminarea programului am defilat ca o resursă interesantă, a urmat un eveniment inimaginabil.

Bufnița m-a invitat să devin partener în proiect. Mi-au dat lacrimile de bucurie când mi-a spus-o. Am simțit că am ajuns în acel spațiu construit pe încredere și entuziasm, în care voi putea da și eu mai departe. Și am dat. Nu m-a interesat că parteneriatul nu avea o structură formală, fiindcă era bazat pe încredere. Fiscal, Bufnița s-a oferit să factureze serviciile de pe firma ei.

Vorbeam zilnic cu Bufnița. Eram implicată în organizare, în design de idei, în marketing. Totul voluntar, dar cu bucuria că sunt parte dintr-un proiect care reflectă valorile mele și în care pot să cresc. Am pus suflet, timp, resursele pe care le-am putut aduce. Pentru că între mine și Bufniță se petrece se petrecea ceea ce eu interpretam ca fiind o prietenie m-am implicat și în proiectele ei personale, acolo unde am putut să aduc resurse. 

Când nu se forma grupa 2, l-am adus pe partenerul meu în program și am plătit, la fel cum am făcut-o și pentru mine, ca să iasă bine. 

Bufnița a lansat chiar ideea de a deveni partenere într-o agenție de marketing, chestie care inițial suna foarte interesant- cine nu ar vrea să devină partener cu un prieten de nădejde? Ce drăguț că s-a gândit la mine!

Dar eu am o problemă. 

O să sune ca un răspuns prost la interviul de angajare, dar mă implic prea mult. Eram atât de pasionată de proiect că voiam să mă bag în toate cotloanele lui. Pentru că Bufnița se plângea constat de munca din proiect, am crezut că e o idee bună să o ajut. N-a fost. 

Cu cât mă implicam mai mult, cu atât Bufnița mă îndepărta. 

Același lucru se întâmpla și cu alți parteneri. Mierla  și Pițigoiul, despre care bufnița se plângea adesea, erau ignorați, ținuți în umbră, accesați doar când erau o resursă. Ceilalți doi parteneri (acum în total eram 6: eu, Bufnița, Mierla & Pițigoiul, cei doi cu care eu aveam o relație mai apropiată și încă 2, Porumbelul și Sturzul, care se implicau doar cu câte un sfat, ocazional).

În timp ce cu toții lucram pentru buna desfășurare a grupei 2, lucrurile aveau să explodeze.

După mai multe încercări am reușit să ne vedem în 4, eu Bufnița, Mierla și Pițigoiul. Ceilalți doi au lipsit (aș vrea să cred că întâmplător). Bufnița era, ca de obicei, supărată de volumul ei de muncă, de faptul că nu câștigă pe măsura meritelor (repet, ea fiind singură plătită) și că NIMENI nu se implică în proiect. După un ping-pong ineficient de argumente am propus să fac eu un plan care să definească mai clar rolurile și resursele, astfel încât să putem contribui cu toții. O să clarific ceva necesar: în afară de Bufniță nimeni nu avea așteptări financiare din derularea programului, toți ceilalți voiam să se întâmple fiindcă credeam în idee.

La întâlnirea pentru prezentarea planului au apărut și ceilalți 2 fondatori. Mierla întârzia fiindcă avea o situație cu copilul, așa că Bufnița a folosit acest timp pentru a obține idei pentru conceptul de închidere al grupei 2- ceea ce am livrat. 

A urmat apoi să prezint planul de acțiune, dar nu cred că am apucat 30 de secunde din el că am fost oprită de Bufniță. Mi-a zis că nu are sens să continui fiindcă ea a luat decizia ca după închiderea grupei curente proiectul să continue fără mine, Mierlă și și Pițigoi. Pe românește, ne-a dat afară. Ceilalți doi parteneri au susținut-o, argumentând că are acest drept fiindcă e foarte implicată în proiect. (?!?).

Porumbelul și Sturzul erau de ceva vreme în discuții cu Bufnița și erau pregătiți pentru excluderea noastră. Aș vrea să pot da vina pe Bufniță pentru acțiunile lor dar mi-e greu să găsesc argumente. Păsăroii puteau oricând să aleagă un loc neutru, dacă evitarea tensiunilor era miza lor, dar nu au făcut-o.

Nu cred să fi simțit vreodată o asemenea dezamăgire. Oamenii cu care am fost în “comunitate”, apoi în “echipă” s-au dovedit a fi exact inversul valorilor promovate. 

Pentru mine, să fiu invitată ca partener în proiectul meu de suflet, să livrez în el câteva luni, ca apoi să fiu poftită afară fără vreo legătură cu acțiunile mele, a fost un șoc. Am închis camera call-ului ca să pot plânge. Am suferit săptămâni după.

Fac aici o precizare, nu fiindcă vreau să obțin vreun efect lacrimogen (e ok, sunt bine acum), dar dragi păsări de peste tot, nu faceți porcării celor din jur, fiindcă nu știți prin ce trec și cum îi lovesc acțiunile voastre.

Deși Bufnița spera să îsi atingă obiectivul doar anunțând decizia unilateral, Mierla și Pițigoiul au continuat discuțiile. Eu le-am cedat celor 2 procentele mele și am decis să-mi iau zborul de acolo fiindcă era prea mult pentru cât puteam gestiona. 

S-au sucit diferite variante, inclusiv aceea în care Mierla prelua grija financiară a proiectului, astfel încât Bufnița să nu mai aibă presiunea de care se plângea și să poată face doar ce vrea și ce îi place. Dar nu a fost niciodată vorba despre asta. După negocieri, Bufnița a rămas setată pe ideea că programul trebuie să îi rămână ei.

Alternativa elegantă propusă de Mierlă și Pițigoi a fost închiderea proiectului, desființarea brandului și asumarea că timp de 24 de luni niciunul dintre parteneri nu va face o copie a programului. 

Această propunere nu a mai primit vreun răspuns. Da, în 2025 se face business pe bază de “seen”. ”Business”.

În tot acest timp Bufnița s-a dus și a înregistrat marca, pe cont propriu, să fie doar a ei. A schimbat parolele de la conturile de social media. A limitat accesul la documentele proiectului. La site a avut grijă de la început să nu aibă acces alte persoane.

Ce se întâmplă acum?

Am evaluat copacul și am constatat: minciună, ipocrizie, lăcomie.

Proiectul CIL School nu are nicio legătură cu valorile promovate și faptul că ar continua confiscat în mod abuziv ar fi o uriașă nedreptate pentru cei care au crezut în el dincolo de o școală. Foști parteneri, profesori, foști cursanți.

Furtul și în mod special furtul intelectual nu poate sta la baza unui proiect dedicat industriilor creative. 

Sunt în postura unui influencer care a recomandat luni de zile o cremă și tocmai a aflat că producătorul face teste pe păsări.

Îmi pare rău că nu am știut mai bine și am evaluat greșit situația în care mă aflam, că am girat moral un grup de oameni și v-am spus că e o alegere bună să le dați banii. Atât am putut în contextul de atunci și, în continuare cred că CIL a fost fain cât a fost.

Mai poate CIL să devină un reper pentru educația antreprenorilor creativi locali? Din perspectiva mea multiplă: participant, partener și trainer în program (asta e o altă poveste foarte interesantă), evaluez că nu. Viziunea programului s-a destrămat odată cu echipa, iar valorile lui au existat cât din el au făcut parte oameni care le aveau.

sabina