Învățături din primul an de mamă

Toată treaba asta cu statutul de mamă nu e deloc atât de complicată pe cât pare. În mare, dacă ai rămas în toate mințile după cele 9 luni finalizate cu apoteotica experiență a nașterii, ceea ce urmează e floare la ureche. Cuvintele cheie de aici sunt ”în toate mințile”. Fiindcă da, multe mame o iau razna de la prima clipire suavă pe care o zăresc în ochii bebelușului. Și eu am avut momentele mele de nebunie, dar nu despre asta vorbim acum, ci despre nemăsurata înțelepciune care m-a năpădit de când sunt mamă.

așadar, în pauza de arhitectură cu lego  notez  următoarele învățături:

Grupurile de mame sunt un fel de ”dancapatos”.  Fiecare chestie din viața bebelușului are un grup dedicat pe Facebook: alăptat, alăptat în tandem, diversificare, autodiversificare, alergii, cărucioare, sisteme de purtare, scaune auto… lista e infinită. Acolo mamele se organizează foarte strict pentru propăvăduirea adevărurilor absolute pe care le dețin și pentru a pedepsi pe oricine îndrăznește să pună sub semnul întrebării gândirea lor. Nu am văzut nicăieri regulamente mai rigide decât pe grupurile de mame. Sunt grupuri unde nu ai voie să folosești emoticoane, altele unde e interzis să folosești butonul de reply, sau chiar se sancționează folosirea incorectă a limbii române. Oricare abatere duce la umilirea publică și eliminarea de pe grup. Cel mai nasol lucru pe care îl poți face pe un grup este să nu fii de acord cu ce promovează el. Totodată, este și cel mai spectaculos. Fiindcă în momentul în care sunt contrazise, mamele, acele făpturi delicate, care vorbesc cu diminutive, care pun poze cu bebeluși și citate motivaționale, se transformă  în niște fiare nemiloase gata să muște din orice postare care le iese în cale. Este atât mare circul că mă trezesc uneori dând scroll prin conversații care nu mă ajută cu absolut nimic doar pentru a-mi satisface nevoia primară de scandal. Niciun măruță, capatos sau alt curent de gen nu poate egala spectacolul făcut de mamele care își pun poalele-n cap online fiindcă bebelușul din poza X nu face M-ul sau C-ul*, sau că o mamă a întrebat ce fel de cereale din comerț** să dea celui mic. Concluzia: află informația și fugi. Nu te băga în discuții că ți-o furi. Orice ai zice despre mâncare e greșit.

*M-ul și C-ul = poziția picioarelor, respectiv a spatelui pe care e musai să le aibă un bebe într-un sistem de purtare

**cerealele pentru bebeluși din comerț = ceva otrăvitor, cu E-uri, zahăr și alți crocobauri

Chiar nu interesează pe nimeni că alăptez public. E un întreg curent al mamelor care militează pentru alăptatul în public și care vorbesc despre asta ca și cum la fiecare pas câte un bebeluș e smuls de la tâța descoperită. Atât de mare e panica asta că mamele care alăptează în public sunt blamate că s-a făcut inclusiv flashmob cu alăptat. Da. Fashmob. În ultimul am am alăptat în toate contextele posibile, din toate unghiurile posibile scoțând țâța pe toate căile posibile și nu mi-a zis nimeni absolut nimic. Mi s-a întâmplat să mă aflu într-un local bucureștean de renume, bestia să poftească la sân și să mă trezesc că rochia mult iubită pe care o purtam nu are decolteu. Așa că am alăptat pe la subțioară (da, alăptatul îți dă superputerea de a face chestii supraelastice cu sânii).

Am prietene care, la rândul lor, au alăptat în public în fel și chip și nu s-a luat nimeni de ele. La început eu eram cea stresată și dădeam importanță gestului. Mi se părea că încep să cânte fanfare și că se direcționează un reflector fix pe mine. Însă după  ceva timp m-am prins că nu e doar nebunia mea și că gustarea bebelușului e ceva la fel de banal ca respiratul. Da, având în vedere că sunt oameni deranjați și de faptul că respiri, se vor ivi isteți care să se simtă lezați că au văzut un crâmpei de țâță. Da sunt excepții. Pentru ei am scris mai demult o poezie. Concluzia: alăptați și dezbrăcate, dar alăptați!

Există un diminutiv pentru ORICE. Așa-i că nu ai auzit de ”fundic” până acum? Nu știu de unde vine chestia asta, dar de când sunt mamă vocabularul meu a devenit cu cel puțin 50% mai voluminos datorită diminutivelor. Am capacitatea de a scorni 3 diminutive diferite pentru orice. Mi se întâmplă se desfac câte un scutec și să descopăr cel mai îngrozitor de mirositor, lipicios și uriaș ”căcuță” sau să tremure canapeaua și să fugă pisica de la un teribil ”pârțuleț”. Concluzia: voi taxa fiecare diminutiv inutil cu un leu pe care îl voi depun într-un fond pentru Călin.

Nu voi fi niciodată pregătită să fac față mommy shaming-ului. Mom shaming e atunci când oamenii din exterior, uneori chiar alte mame judecă felul în care cineva a ales să își crească copilul. Nu cred că există vreo mamă care să nu își dorească să fie cel mai bun om din lume pentru puiul ei și care să nu fi devenit enciclopedie pentru binele unui bebe. Sunt atâtea modele diferite de a crește un copil și atât de multe reguli care se contrazic între ele, deși nu sunt neapărat greșite, încât e imposibil ca două mame să vadă realitatea fix la fel. Mi s-a întâmplat să îmi iau castane de la alte mame pentru că nu dezinfectez toate obiectele cu care intră copilul în contact, pentru că nu îi dau apă specială pentru bebeluși, pentru că nu i-am făcut un program zilnic fix pentru somn și baie, pentru că am ales să îl las și cu alte persoane și să fac alte activități (ce țin doar de persoana mea), că am cărat copilul în vacanțe, că l-am culcat la cort…  Realitatea e că am un copil foarte sănătos și fericit și când îl văd cu gura până la urechi râzând din toată inima cu toți cei 6 dinți ai lui știu că nu sunt o mamă rea. Totuși, de fiecare dată când m-a apostrofat cineva am suferit atât de tare că, deși în general am cuvintele la mine, nu am fost în stare să reacționez. E cel mai nasol lucru să ți se spună că nu ești o mamă bună. Concluzia: Trebuie să învăț să mă apăr data viitoare când cineva aruncă cu… căcuță.

 

*TO BE CONTINUED*

 

 

Gânduri de Călin imaginate de mama lui

Cine sunt oamenii ăștia care au intrat în camera mea? Nu i-am mai văzut niciodată, poate sunt prieteni cu mama sau cu tata… de unde au apărut. Nuuuu! Nu mă lua în brațe, lasă-mă jos, lasă-mă jos, lasă-mă jos! Ai mâinile reci, nu știu cine ești, nu vreau la tine în brațe, mi-e frică, vreau la mama! De ce țipați la mine și îmi faceți semnele alea prin aer? Ce vreți de la mine? Am doar câteva luni, cum vreți să reacționez? Vreți să mă duc la bucătărie și să pun o cafea la fiert, apoi să discutăm politică? Guess what? Nu știu încă să merg, nu ajung la aragaz (și nici nu cred că am voie) și dacă vă spun că aș face un parlament din my little pony sigur m-ați lua la mișto.

Uite care e treaba, atâta vreme cât maică-mea nu mă lasă să ling parchetul (deși, uh! cât de gustos e!) am o vagă bănuială că ar fi trebuit să te speli pe mâini înainte să te joci cu mine. Woow. Stop! Ce faci? Ce cauți în gura mea? De ce trebuie să îmi vezi dintele? La ce îți folosește? Ce vrei să faci cu el? Tocmai mi-am amintit că mă doareeeee…

Hai să stabilim o chestie. Când o să vreau la tine în brațe, o să îți zic. Acum nu vreau. Pentru că nu te cunosc și mi-e frică de tine și nu-mi place cum miroși.

Că tot veni vorba, poți înceta discuția asta despre căciulă. E cald în casă, mi-e bine, strănut fiindcă te-ai dat cu o tonă de parfum… hmmm… nu cumva ai hainele îmbibate cu fum de țigară?

O să te ignor. E cel mai bine pentru toată lumea.

Dar ce faci acum? Alo! Sunt jucăriile mele, mie mi le-a adus mama, de ce mi le iei, ce faci cu ele? De ce îmi scuturi iepurele? Au! nu-mi da cu el peste față! Și nuuuu, nu mă pupaaaaa!

Fac pipi pe voi. În seara asta sunt deprimat. O să aflați în curând ce înseamnă asta.

baby-with-revenge-face-funny-picture

 

 

Amintiri din banca a doua

Avalanșa de imagini și povești cu începutul anului școlar din ultima vreme mi-a trezit multe amintiri despre primii mei ani de școală, amintiri care au fost cumva mult mai intense anul ăsta, probabil pentru că e primul meu an de mamă.

Îmi amintesc prima mea zi de școală, când am fost la prima festivitate de deschidere din viața mea, îmbrăcată cu haine noi, cu pantofi noi, cu ghiozdan nou pe care când îl deschideai mirosea a cerneală tipografică. Îmi amintesc mulțimea, copiii mai mari și obraznici și cum mama și soră-mea se amuzau văzând cât de emoționată sunt. Îmi amintesc cum copiii din clasa a patra au făcut o boltă de flori pe sub care am trecut toți boboceii. Mi-o amintesc și pe învățătoare, pe ”Doamna” și de urmele de ruj pe care ni le-a lăsat pe fălci.

O perioadă din clasa I pe care mi-o amintesc tare bine a fost când, fiindcă nu mai aveau spațiu la școala la care ar fi trebuit să mergem, am folosit o perioadă o clasă de la o altă școală din cartier, dintr-o zonă defavorizată. Fiindcă eram mici și până am învățat să fugim, am fost adesea atacați de copiii care locuiau în zonă și care cum ne prindeau, cum ne lăsau mai săraci fie cu câte o căciulă, un fular, un pachet de biscuiți sau orice altceva li se părea lor atractiv. Deși cei mai mulți dintre ei nu mergeau la școală ei veneau la școală, în special în pauza mare când vizitau curtea școlii pentru a-și colecta tributul. Îmi amintesc că într-o pauză ieșisem să mă joc cu colegii și aveam în păr o fundă cu mărgele și sclipici, o chestie odioasă, dacă mă întrebi acum, pe care însă reușisem să o obțin la vremea respectivă cu râuri de lacrimi și rugăminți. M-am trezit că cineva trece în fugă pe lângă mine și mi-o smulge cu tot cu păr. Am văzut-o apoi pe țigăncușă cum s-a oprit la câțiva metri de mine,strâmbându-se cu funda mea în mână. Mi-a fost prea frică să încerc să o recuperez. Apăruseră cazuri în care elevi care se duceau la baie în timpul orei au fost prinși de găștile de jefuitori în bude și ținuți acolo până când cedau accesoriile de pe ei (budele fiind undeva la parterul clădirii). De aceea Doamna ne zicea să mergem doar câte doi la toaletă. Unu făcea pipi, altul ținea de șase și dădea alarma dacă veneau ăia răi. Îmi amintesc că aveam un coleg dolofan și mâncăcios, blindat mereu cu pungi de pufuleți, care primea avertismente că vine cu lucruri tentante la școală.

Nu am mers niciodată sa fac pipi cât eram la școală în perioada aia. Mă țineam până acasă.

După ce au făcut niște părinți scandal am fost mutați la sediul școlii la care ne înscrisesem. Școala asta avea două corpuri, ”Școala veche” și ”Școala Nouă”, aflate la câteva zeci de metri distanță, pe aceeași stradă. Noi am nimerit la Școala Veche (nu mai țin minte exact, dar parcă ne detașaseră la școala cea nasoală fix fiindcă Școala Veche era prea veche și se lucra la ea). Aveam sobă cu lemne în clasă. O sobă care uneori fumega. Era foarte frig. Îmi amintesc uniforma celebră pe care o adoram când mi-a cumpărat-o mama și cum îndesam pulovere pe sub cămășuță și purtam pantalon de fâș pe sub șorțuleț. Am stat chiar cu gecile pe noi în clasă în zilele mai ”răcoroase”.  Toată clădirea era șubredă. Îmi amintesc un moment amuzant când Doamna a răcnit la un coleg și, coincidență sau nu, din tavan s-a desprins o mică bucată de tencuială care a căzut pe banca unui coleg. Am început toți să chicotim fiindcă faza prea semăna cu ce vedeam noi în desene animate, așa că ne-am furat-o toți (dezvolt imediat aspectul ăsta).

O altă chestie pe care mi-o amintesc este că la una dintre școli aveam veceu în curte. Trebuia să traversezi curtea școlii/terenul de sport ca să ajungi la o chestie fără geamuri (din motive de aerisire, firește) și cu bude turcești. Erau niște mituri cu nu știu care elevă care își scăpase un picior în veceu și se făceau mereu poante pe tema asta.

Însă chestia pe care mi-o amintesc cel mai intens și care mă macină și-n ziua de azi este violența învățătoarei.

Nu era zi în care un coleg de clasă să nu mănânce bătaie sau să fie certat și umilit. Gândind în urmă, cred sincer că femeii îi făcea plăcere să chinuie copii și că își alesese meseria asta tocmai fiindcă avea acces nelimitat la spinările noastre.

Erau metode variate de corecție. Varianta basic era bătutul la palmă, în funcție de dimensiunea pedepsei cu diferite obiecte: cu rigla (pe lat sau pe cant) sau cu arătătorul. Ne era teamă să avem rigle la noi fiindcă negreșit urmau să-i devină utile Doamnei. Nu știu dacă e real sau am visat asta, însă a fost o dată când Doamna nu a găsit nimic la îndemână să bată un coleg la palmă, așa că înșfăcat un pic de pe banca cuiva și l-a plesnit cu ăla. Au fost două arătătoare pe care le țin mine. Unul din fibră de sticlă (așa l-am identificat atunci, poate era de plastic…) și o fostă antenă de radio telescopică. Cel de fibră de sticlă ustura rău. Se auzea plesnitura lui în toată clasa și imediat după ce colegii încasau o lovitură la palmă își ascundeau chițăind palma la spate sau și-o frecau de fund. Într-o zi, cineva l-a furat de pe catedră în pauză și l-a băgat în foc. Pe cel telescopic mi-l aduc aminte cum s-a rupt pe spinarea unui coleg.

Trasul de păr era un alt fetiș al Doamnei. Știa să apuce șuvițe subțiri cât să doară cât mai tare. Pe băieți îi trăgea de perciuni. Dar asta era o banalitate.

Dacă nu știai să răspunzi la tablă, și nu te avea la suflet (ceea ce ți-ar fi garantat scăparea cu o corecție basic) te dădea cu capul de tablă. Chestia asta o amuza pe Doamna teribil.

Dar pentru că abuzul fizic nu era suficient, mai ales că unora dintre noi li se tăbăciseră palmele și spinările, Doamna avea mereu vorbele la ea sau alte soluții de a ne umili. Obiceiul era de a urla la noi sau de a ne înjura. Dar putea mai mult.

Îmi amintesc cum doi colegi își făcuseră temele varză și după le-a corectat Doamna înroșise caietul. Drept pedeapsă, au fost obligați să stea lipiți de perete, în holul central, în pauza mare, cu caietele deschise la piept, să vadă toată școala ce proști sunt.

Doamna avea obiceiul să aleagă un elev ”cuminte” pe care să-l facă responsabil de pârâtul celorlalți. Ocazional Doamna lipsea de la câte o oră fiindcă avea ”ședință cu profesorii” și responsabilul trebuia să scrie pe tablă tot ce nu era regulamentar. Imediat ce ieșea pe ușă, începea o frenezie în care toți ne maimuțăream și tabla începea să se umple. Din când în când, câte unul mai curajos fugea la tablă și ștergea câte ceva din ce a scris pârâciosul. Țin minte o fază în care C. a înjurat, iar pârâciosul a raportat chestiunea pe tablă. Știind că e ceva putred la mijloc, a cenzurat o parte din cuvinte, punând puncte în loc de litere, ca să nu se supere Doamna că a scris grozăvia pe tablă. A scris ”C. a zis futuț g….ra măti”. C. a mâncat bătaie pentru chestia asta. Aveam pârâcioși desemnați pentru tot felul de chestii: controlat caietele de teme sau unghiile și batista. Ei raportau, iar vinovații primeau ce meritau.

Expertă în pedagogie și în psihologia copilului, Doamna s-a gândit să ne stimuleze intelectual organizându-ne pe cele 3 rânduri de bănci în: elevi buni, elevi mediocri și proști. Structura era dinamică: dacă luai o notă mică sau nu știai un răspuns, îți luai frumușel ghiozdănelul și te mutai pe rândul de rang inferior. Am stat așa o vreme, timp în care deștepții îi cafteau pe proști, fiindcă știau că așa se face. Odată ajuns prost, nu puteai ajunge mai jos de atât, așa că puteai veni la școală doar de decor. Oricum erai prost, oricum ți-o luai pe coajă, fie de la colegi, fie de la Doamna.

Îmi mai amintesc și un coleg anume. Pe I. Venea dintr-o familie mai libertină, mai cool, și era genul de copil mereu plin de energie și pus pe pozne. Un copil deștept de altfel. I. a fost desemnat rapid de către Doamna ca fiind copil problemă, ceea ce i-a atras 4 ani de ghinion. Pe lângă faptul că Doamna nu scăpa nicio ocazia de a-l chinui, țin minte cum la prima serbare, cea de Crăciun, I. nu a primit rol (for the record, eu am fost Iarna și Capra-cea cu 3 iezi- prilej cu care am vandalizat rochia de mireasă a mamei, respectiv am purtat un costum național și batic cu coarne). Probabil la rugămințile părinților, i s-a permis și lui I. un moment, cât măcar să apară în poze, deși nu a avut costumație. Așa că I. a cântat, singur, un colind. Era ”La geam cu Moș Ajun” și țin minte perfect că a cântat atât de frumos că s-a lăsat tăcere peste public.

Îmi amintesc și apetitul Doamnei pentru cadouașe și atenții.  De 1-8 Martie, Crăciun, început /final de an sau cu oricare alt prilej, mămicile mai agitate se mobilizau să strângă bani pentru a cumpăra ceva frumos, eventual din aur. Pe lângă asta, cei cu obraz fin dintre noi îi mai aduceau și cadou individual. Uneori sufeream că maică-mea nu înțelegea seriozitatea acestor ocazii și mă trimitea doar cu un mărțișor sau un o zambilă sau de 8 martie recicla ce primea ea la birou pe 1. Cu aceste ocazii Doamna uita că suntem obraznici și proști și ne organiza într-un șir în dreptul catedrei pentru a primi ce era de primit și a ne lăsa urme de ruj pe obraz.

Prin clasa a treia parcă, o vecină care îmi era și colegă de clasă venise la mine să ne jucăm, prilej cu care am început să ne uităm prin pozele de la evenimentele de la școală. Am început să ne prostim și, de fiecare dată când apărea fața Doamnei în vreo imagine, puneam repede degetul pe ea și strigam ”Dracuuu”, apoi ne tăvăleam de râs. Asta ne era răzbunarea. Așa arăta dracu pentru noi: cu fustă de stofă, pulover de lână, buze subțiri și roz și căciulă de blană.

Îmi amintesc cum am luat premiul I cu coroniță, în toți cei 4 ani, că în clasa I am primit la premiu cartea ”Black Beauty”. Îmi amintesc cum îmi scriam autodictările de acasă și, la finalul lucrării, doar schimbam foile. Cum nu am învățat tabla înmulțirii în clasa a doua, însă răspundeam mereu la ora de mate fiindcă colegul meu de bancă, M., calcula cu voce tare și eu ridicam mâna înaintea lui, cum am învățat pe de rost lecții ale căror sens nu îl vedeam și poezii care nu îmi spuneau nimic.

Îmi amintesc cum băncile miroseau a vopsea proaspătă la începutul fiecărui an școlar. Cum în fiecare an se mai renova (mai corect ”cârpea”) câte ceva și cum școala s-a transformat lent. Acum clădirea vopsită strident cu un gard odios mi se pare mică. Școlile nu ar trebui să aibă gard.

O poezie despre alăptat

Auzi, măi cetățene, veste-ngrozitoare,
E liber în oraș la alăptare.
Dolofane, pline, cu sfârc mare sau mic,
Peste tot vezi tâțe pline de lăptic,
Vezi țâțe amenințătoare, agresive,
Atârnând bebeluși-sugative.
Nimeni nu înțelege de unde s-au ivit

Atâtea țâte cu sfârc descoperit.
Lăpticul a scăpat în libertate
Umplând burtici pufoase chiar și-nsetate.

La tensiune-o să vă cauzez
Enumerând pe unde mi-a plăcut să alăptez:
Fiind o mamă puternică și dură,
Am alăptat pe o bordură,
Am alăptat din mers, pe munte,
Am alăptat în cafenele multe,
Am scos țâțele chiar și la un concert,
Stând rezemată de-un gard, mai concret,
Am alăptat pe-o bancă-n Cișmigiu,
Am alăptat oriunde-a trebuit să fiu.
Și fără vreo intenție să scuz,
Știu țâțe care alăptează și-n autobuz.

Cam asta e, nu-i lipsa de sfială,
Am două țâțe și viață socială.

Țâțella, Țiți, țâța sau țâțica,
Au rolul clar de-a potoli burtica.
Sunt țâțe, nu pancarte la protest,
Hrănesc, nu fac un manifest.

Nu-i rău că v-ați uitat, ci c-ați uitat,
De țâța caldă care v-alăptat.

Mucii criminali

Căline, când tu aveai cam o săptămână de viață, într-o dimineață liniștită de februarie, ți-a curs nasul.

Fusesem la cursuri, citisem cărți și bloguri, văzusem documentare. Știam despre culori și texturi de caca, despre temperaturi, despre bubițe și bășicuțe, puf, păr, unghii… dar nimeni nu mă pregătise pentru muci.

Inițial nu i-am văzut. Îi auzeam doar cum vibrau în capătul năsucului tău mic și fiecare fornăială îmi provoca durere. În mod neobișnuit nu aveai poftă de mâncare. Era clar că mucii ăia nenorociți te sufocă. Îți luau până și bucuria ta gingașă de a te bălăci în lapte ca un pui de hipopotam.

Așa că am făcut ce era perfect rațional și l-am trezit pe taică-tău cu noaptea în cap. Bocind. Fiindcă am îmbolnăvit copilul și fiindcă sunt o mamă rea.

Următoarea victimă a fost pediatrul.

Apoi un sfert din agenda telefonului.

Și nimic. Nicio soluție nu reușea să stăvilească avalanșa de muci criminali.

La început erau verzi. Apoi galben neon.

Am căutat pe net până am găsit un ghid de interpretare a culorilor pentru muncii de bebeluș. Galben neon nu era ok. Am făcut o poză cu ce reușisem să scot din nasul tău și i-am trimis-o lui taică-tău. Apoi pediatrului. A urmat 1/2 agendă. Am mai plâns un pic gândindu-mă ce mamă rea sunt. Apoi s-a luat decizia colectivă de a merge la o clinică să facem analize la muci. Te-am împachetat și te-am dus la cea mai apropiată clinică pentru a afla că: nu e nevoie de analize la muci, am uitat să luăm scutece de schimb (părinți incompetenți!), dacă ceri medicamente ți se vor da, un aspirator nazal puternic poate scoate 5 kg de muci dintr-un copil de 4 kg.

Tati a aflat că mami e nebună- m-a surprins când te verificam dacă mai respiri.

Apoi am plecat acasă. Mucii au venit cu noi. Au mai stat vreo 2 săptămâni. Nu au mai trezit pe nimeni din somn.

Te pupăm pe năsuc și te iubim!

13006531_10206069141396581_1369841001727926987_n

25 000 de euro pentru studentii cu idei de afaceri

Bine, nu e suficient sa ai o idee, trebuie sa ai si un plan. Si un buget in care sa planifici modul in care vei toca cei 25 000 de euro.

Vestea buna este ca nu trebuie sa fii expert in scriere de proiecte si ca poti sa scrii planul de afaceri singur… iar daca esti student, probabil ai capacitatea de a formula o fraza coerenta in limba romana si de a face cateva inmultiri si adunari basic. Asadar, nu ai nicio scuza sa nu iti incerci norocul.

Copy-paste din anunt:

S-a relansat competitia de planuri de afaceri organizata in cadrul proiectului  „Promovarea culturii antreprenoriale la nivelul regiunii Sud-Vest Oltenia și Bucuresti-Ilfov”,  implementat de All Grants and Funds Solutions SRL in parteneriat cu Allconsulting Group System SRL.  Aceasta se adreseaza tinerilor cu varsta intre 18-25 ani, inmatriculati in invatamanutul superior si cu domiciliul/resedinta in Bucuresti, Ilfov, Dolj, Gorj, Olt, Valcea, Mehedinti. In cadrul concursului, vor fi selectate cele mai bune 15 planuri de afaceri care vor primi o finantare de pana la 25.000 Euro.

 In cadrul Competitiei,  planurile de afaceri  vor fi din urmatoarele domenii :

  • Turism si ecoturism;
  • Textile si pielarie;
  • Lemn si mobila;
  • Industrii creative;
  • Industria auto si componente;
  • Tehnologia informatiilor si comunicatiilor;
  • Sanatate si produse farmaceutice;
  • Energie si management de mediu;
  • Bioeconomie, biofarmaceutica si biotehnologii;

 Pana luni, 31.08.2015, ora 09:00, asteptam cat mai multe idei de afaceri.

I-am cunoscut pe cei de la All Grants and Funds Solutions (in contextul in care am primit si eu finantare de la ei) si mi s-a parut ca sunt niste oameni de gasca, dornici sa ajute si care chiar vor sa finanteze proiecte misto.

E o oportunitate foarte tare pentru cei care chiar isi doresc sa inceapa un proiect idependent si nu doar sa stea pe margine asteptand sa le creasca un scaun de manager sub fund. Sunt 25 000 de euro cu care poti incepe o viata de nopti nedormite, de cautat angajati si sedii, de umblat pe la banci si smiorcait pe la contabili, dar sunt 25 000 de euro care cresc sansele sa adormi multumit ca faci ce ai tu chef si ca singura moaca de sef pe care trebuie sa o suporti e cea pe care o vezi zilnic in oglinda de la baie.

Apuca-te de treaba incepand cu parcurgerea documentelor de aici:  http://vectorincariera.ro/competitia-de-planuri-de-afaceri/

 

mmfinalW

O scurtă analiză a idiotului care parchează

Cred că scuza pe care am auzit-o cel mai des de la boșii care îți urcă mașinile pe trotuare și spații verzi este ”Ce să fac, duduie, dacă nu-mi face primăria locuri de parcare”. Mi se pare de departe cea mai idioată chestie pe care o poate genera mintea de meltean. Spune-mi că îți iese fum din palmă dacă dai un leu jumate pe oră, spune-mi că ești primul din neamul tău care a văzut automobil și că nu te poți desprinde de el, că ți-e greu să gândești sau să miști și că rotițele din capul tău nu pot plasa rotițele mașinii decât fix în fața destinației, că dacă parchezi 10 metri mai departe ești atât de prost încât te rătăcești. Dar nu e vina ta, e vina primăriei și a primarului pe care tot tu l-ai votat că parcă prea seamănă la privire cu tine.

Să spui că motivul pentru care parchezi neregulamentar este pentru că n-a făcut primăria loc de parcare pentru tine e ca și cum ai tâlhări și te-ai plânge că nu ți-a dat statul de mâncare, ca și cum ai trece pe roșu și ai protesta că nu a reglat poliția semaforul să fie verde când treci tu, ca și cum un violator s-ar scuza prin faptul că nu i-a dat statul o iubită.

Îmi mai place de mor și povestea aia cu ”e scumpă parcarea”. De la pretențioși care nu se pot deplasa altfel decât cu mașina zi de zi, pe care o alimentează cu carburant și piese. Pentru că vor confort și pentru că și l-au plătit în leasing și, cu toate astea, nu le mai pasă de confort când coboară cu pantofiorii în nămolul de pe arătură sau când șterg cu paltonașul mașinile cocoțate pe același trotuar pe care au parcat și ei. ”E scumpă parcarea”, dar plătesc cu un mare aer de importanță parcagiul care i-a direcționat spre un spațiu verde, fiindcă doar el, amărâtul, le-a putut înțelege statutul și s-a adresat cu ”șefule”.

Se bucură ca la păcănele când văd liber locul ăla bun de parcare, fix de la intrarea în parc, acolo unde se urcă ușor cu mașina, de parcă ar fi făcut pentru cărucioare și scaune cu rotile. Pentru că au ieșit să se plimbe, dar doar în parc, că în rest e trotuarul prea plin de mașini parcate.

Și sunt fix aceleași personaje care nu plătesc bilet de autobuz pentru că nu sunt condiții, care își bagă unghia în gât că s-a scumpit călătoria cu metroul fiindcă sunt nemulțumiți de dezvoltarea rețelei, care se miră când își văd vecinii că fac curățenie pe scara blocului, care pornesc avariile pentru a ajunge la o șaorma, care au mai multe drepturi decât oricare biciclist sau pieton.

parcare bucuresți